anihilarea totală, rapidă şi definitivă a căzăcimii ca entitate economică de sine stătătoare, distrugerea bazelor ei economice, exterminarea fizică a oficialilor şi ofiţerilor ei, ca şi a elitei cazace.

Troţki a ordonat „extirparea cuiburilor de trădători fără onoare şi renegaţi… Aceşti Câini trebuie exterminaţi.” Folosirea verbului „a extermina” cu referire la un întreg grup social şi etnic anticipa un gen de acţiune cunoscută mai târziu sub numele de genocid. Programul iniţiat de Troţki avea să fie pus în aplicare după încheierea războiului civil, între anii 1920 şi 1921.

Denikin era pus în faţa unei dileme dureroase: fie abandona Dombas-ul şi se alătura lui Kolceak, fie renunţa la joncţiunea cu trupele lui Kolceak şi salva Dombas-ul. În cele din urmă a ales cea de-a doua variantă, trecând peste opoziţia unora din ofiţerii lui superiori, inclusiv a generalului Piotr Vranghel, comandantul Armatei Caucaziene – poate cel mai capabil dintre ofiţerii albi. Armata a fost împărţită în două: o mică forţă condusă de Vranghel urma să cucerească oraşul Ţariţân, în timp ce grosul armatei trebuia să apere Dombas-ul.

Decizia lui Denikin avea să fie criticată ulterior, pentru că generalul ratase în acest fel pentru a doua oară şansa de a face joncţiunea cu forţele lui Kolceak. Când, la sfârşitul lui iunie, Vranghel a reuşit să cucerească Ţariţân-ul în urma unei campanii strălucite, trupele lui Kolceak se aflau deja în retragere şi joncţiunea nu mai avea nicio şansă de succes. Voluntarii au obţinut la rândul lor victorii spectaculoase în Dombas, înaintând apoi în Ucraina şi capturând în iunie oraşele Harkov şi Ekaterinoslav.

Contraofensiva roşie în est a fost lansată la sfârşitul lunii aprilie prin atacarea localităţii Ufa, care avea să cadă la 9 iunie. Armata Roşie şi-a continuat înaintarea spre est. Soarta bătăliei a cunoscut o cotitură decisivă la sfârşitul lui iunie, când Armata a V-a Roşie a reuşit să treacă dincolo de Urali, singura barieră naturală din regiune. Comandantul ei, Mihail Tuhacevski, era un aristocrat în vârstă de numai douăzeci şi şapte de ani, fost ofiţer al regimentului de gardă Semenovski, unitatea de elită a armatei ţariste. În faţa înaintării Armatei Roşii la est de Urali – la sfârşitul lui iulie, oraşul Celiabinsk a fost cucerit –, frontul central al Albilor a cedat, trupele de pe flancurile drept şi stâng fiind retrase. Ofensiva amiralului Kolceak a fost respinsă. Ştirea i-a descurajat pe sprijinitorii lui englezi. Aflând despre căderea Celiabinskului, lordul Curzon, ministrul de externe britanic, nota: „O cauză pierdută.” Armata siberiană, în ciuda acţiunilor curajoase ale ariergardei, nu a mai putut opri ofensiva trupelor roşii, fiind împinsă treptat spre Omsk. În timp ce Albii nu mai aveau oameni pentru a compensa pierderile suferite, Armata Roşie dispunea acum de rezerve practic inepuizabile.

Centrul de greutate al războiului civil s-a mutat spre sud, unde Denikin părea să înainteze în mod irezistibil, dând lovitură după lovitură Armatei Roşii şi ocupând cea mai mare parte a Ucrainei.

Sosit în Ţariţân la scurt timp după cucerirea oraşului, Denikin şi-a convocat statul major pentru a pune la punct planul viitoarei campanii. La 3 iulie 1919 generalul emitea ordinul cu numărul 08878, mai cunoscut sub numele de Directiva Moscova. Ea stabilea ca obiectiv imediat şi final cucerirea capitalei, care avea să fie realizată printr-un atac pe trei fronturi. Vranghel, conducând Armata Caucaziană în flancul drept, urma să înainteze spre Moscova dinspre nord-est. Cazacii de pe Don ţineau frontul central. Principala forţă, alcătuită din Armata de Voluntari, alte unităţi căzăceşti şi trupe de recruţi aveau să se îndrepte spre Moscova urmând drumul cel mai scurt, pe direcţia Kursk, Orel, Tuia. Vranghel a criticat din nou dispunerea forţelor, susţinând că efortul principal trebuia concentrat în sectorul lui. După mărturiile lui Vranghel, Denikin ar fi reacţionat la sugestia lui spunând: „înţeleg că vrei să fii primul care să pună piciorul în Moscova!”

Planul era construit pe principiul „totul sau nimic”. Exagerat de prudentul Denikin nu mai avea de astă dată de ales, fiindcă Armata Roşie înainta cu paşi uriaşi, iar sprijinul englezilor avea să înceteze înainte de venirea iernii. La data emiterii Directivei Moscova, forţele din sud ale Armatei Roşii numărau 180 000 de oameni, în timp ce efectivele lui Denikin se ridicau la numai 85 000. În cursul bătăliilor decisive din octombrie-noiembrie, Armata Roşie a primit întăriri de încă 60 000 de soldaţi.

Campaniile care au urmat au fost marcate de o brutalitate ieşită din comun. Ofiţerii albi căzuţi prizonieri erau adesea torturaţi. Într-una dintre operaţiuni, comandantul şef al Armatei Roşii, S. S. Kamenev, a ordonat „să nu se ia niciun prizonier”. Albii i-au executat şi ei pe mulţi dintre comandanţii şi comisarii capturaţi, dar nu există dovezi că ar fi recurs la tortură.

Armatele lui Denikin şi-au continuat înaintarea în tot cursul lunilor august şi septembrie. În avangardă se găseau diviziile de voluntari, care la 20 septembrie au reuşit să cucerească oraşul Kursk. Însă, pe măsură ce se lărgea, frontul Albilor devenea din ce în ce mai subţire. Desfăşurat pe o distanţă de 1000 de kilometri, el se sprijinea la capătul vestic în Kiev şi la cel estic în Ţariţân, vârful fiind reprezentat de Kursk. Era extrem de permeabil: un istoric îl descria ca „un număr de patrule legând între ele rare coloane de trupe lipsite de rezerve”. Singurul sector cu acoperire compactă era cel din nord, unde 10.000 de soldaţi controlau un front cu lăţimea de doisprezece kilometri. Rolul lor era să facă străpungerea şi să cucerească Moscova.

Deşi conducătorii Albilor încercau să evite răspunderile politice, amânându-le până după obţinerea victoriei, existau şi probleme care trebuiau rezolvate fără întârziere. Cea mai importantă era statutul provinciilor de graniţă, dintre care cea mai mare parte se declaraseră independente în 1917 şi 1918. Generalii albi se pronunţau pentru restaurarea Imperiului. Sloganul lor era „Rusia unică şi indivizibilă”, cu motivaţia, exprimată printre alţii de Denikin, că nimeni nu ar fi vrut să-şi dea viaţa în luptă pentru o Rusie federală. De