class="t9">– aproape că am terminat de mâzgălit povestea asta. Am crezut că poate eşti prea mare pentru un asemenea basm, dar nimeni nu este.

M-am gândit la tine, la cărţile şi cuvintele tale, iar povestea asta ciudată mi-a venit în minte. Sper să poţi găsi ceva bun în ea.”

Întoarse pagina.

 

A FOST ODATĂ un bărbat ciudat şi mic. A decis trei detalii importante despre viaţa lui:

• Îşi va face cărare în păr în partea cealaltă, altfel decât toată lumea.

• Îşi va găsi o mustaţă mică şi ciudată.

• Într-o zi, va conduce lumea.

 

Tânărul s-a plimbat ceva vreme, gândindu-se, plănuind şi calculând exact cum va face ca lumea să fie a lui. Apoi, într-o zi, l-a găsit – planul perfect.

Văzuse o mamă mergând cu copilul ei. Ba l-a mustrat cu severitate pe băiat. Până când, într-un final, el a început să plângă. Câteva minute, i-a vorbit foarte blând, după care el s-a liniştit şi chiar a zâmbit.

 

 

Tânărul s-a apropiat grăbit de femeie şi a îmbrăţişat-o.

– Cuvinte! a rânjit el.

– Poftim?

Dar el nu i-a răspuns. Plecase deja.

 

Da, Führerul a decis că va conduce lumea prin cuvinte.

„Nu voi trage niciodată cu arma, a spus el. Nu va fi vreodată necesar.”

Totuşi, nu a fost nesăbuit. Să-i recunoaştem măcar meritul ăsta.

Nu a fost deloc un om prost. Primul lui plan de atac a fost să planteze cuvintele în cât mai multe regiuni din ţara sa natală. Le-a plantat zi şi noapte şi le-a cultivat. Le-a privit crescând până când, în cele din urmă, păduri măreţe de cuvinte s-au ridicat prin toată Germania… Era o naţiune de gânduri sădite.

 

ÎN TIMP CE cuvintele creşteau, tânărul Führer a plantat şi seminţe pentru a crea simboluri, iar acestea erau şi ele pe cale să înflorească.

Acum, venise timpul. Führerul era gata.

Şi-a invitat oamenii spre inima lui glorioasă, îndemnându-i cu cele mai măiestrite şi mai urâte cuvinte ale sale, culese chiar de el de prin păduri.

Iar oamenii au venit.

 

Au fost toţi puşi pe o bandă rulantă, şi trecuţi printr-o maşinărie frenetică, care le-a oferit o viaţă întreagă în doar câteva momente. Au fost hrăniţi cu cuvinte. Timpul dispărea şi acum ştiau tot ce avuseseră vreodată nevoie să ştie. Erau hipnotizaţi.

 

 

Apoi, fiecare a primit un simbol şi toată lumea a rost fericită.

 

În curând, cererea pentru cuvinte şi simboluri a crescut atât de mult, încât, pe măsură ce pădurile s-au extins, tot mai mulţi oameni au trebuit să se ocupe de întreţinerea lor. Unii au fost angajaţi să se urce în copaci şi să arunce cuvintele către cei de jos. Apoi, acestea ajungeau direct la cei care rămăseseră nehrăniţi dintre oamenii Führerului, ca să nu-i mai menţionăm pe cei care se întorceau să capete mai multe.

 

Oamenii care se urcau în copaci erau numiţi scuturători de cuvinte.

 

CEI MAI BUNI scuturători de cuvinte erau aceia care înţelegeau adevărata putere a cuvintelor. Puteau mereu să se urce cel mai sus. Un astfel de scuturător de cuvinte era o fată mică, slăbuţă. Era cunoscută a fi cea mai bună din regiune, pentru că ştia cât de neputincioasă poate să fie o persoană FĂRĂ ele.

De aceea se putea urca mai sus decât oricine. Avea dorinţa. Era înfometată de cuvinte.

 

Într-o zi însă, a întâlnit un om dispreţuit de ţara ei natală, deşi se născuse în ea. Au devenit buni prieteni şi, când bărbatul a fost bolnav, scuturătoarea de cuvinte a lăsat o singură lacrimă să curgă pe faţa lui. Lacrima era făcută din prietenie – un singur cuvânt –, s-a uscat şi a devenit o sămânţă.

 

 

Când fata a fost data următoare în pădure, a plantat acea sămânţă printre ceilalţi copaci. A udat-o înainte