La început nu a fost nimic, dar, într-o dimineaţă, când a verificat-o după o zi de scuturat cuvinte, un mic lăstar crescuse repede. L-a privit lung, pentru multă vreme.

Copacul a crescut mai repede decât orice altceva, până când a fost cel mai înalt copac din pădure. Toţi au venit să-l vadă. Toţi au şoptit despre el şi au aşteptat… să vină Führerul.

Revoltat, el a anunţat imediat că acel copac va fi distrus. Atunci, scuturătoarea de cuvinte şi-a croit drum prin mulţime. A căzut în mâini şi în genunchi.

– Vă rog, a strigat ea, nu-l puteţi tăia!

Dar Führerul nu s-a clintit. Nu-şi putea permite să facă excepţii. În timp ce scuturătoarea de cuvinte era târâtă de acolo, el s-a întors spre mâna lui dreaptă şi a cerut:

– Un topor, te rog.

ÎN ACEL moment, scuturătoarea de cuvinte s-a smucit şi s-a eliberat. A alergat. S-a urcat în copac şi, cu toate că Führerul lovea trunchiul cu toporul, ea a urcat până când a ajuns pe cea mai înaltă creangă. Vocile şi loviturile de topor au continuat să se audă slab. Norii treceau pe acolo – ca nişte monştri albi, cu inimi cenuşii. Temătoare, dar încăpăţânată, scuturătoarea de cuvinte a rămas. A aşteptat să cadă copacul. Dar copacul nu s-a clintit.

Au trecut multe ore şi totuşi toporul Führerului nu izbutea să muşte din trunchi nici măcar o dată. Pe cale să se prăbuşească, el i-a ordonat unui alt om să continue.

Zilele au trecut.

Săptămâni au luat locul zilelor.

O sută nouăzeci şi şase de soldaţi nu puteau urni nicicum copacul scuturătoarei de cuvinte.

– Dar ce mănâncă? se întrebau oamenii. Cum doarme?

Ceea ce nu ştiau ei era că toţi ceilalţi scuturători de cuvinte îi aruncau alimente, iar fata cobora pe crengile mai joase să le adune.

NINGEA. Ploua. Anotimpuri au venit şi au trecut. Scuturătoarea de cuvinte a rămas.

Când ultimul tăietor de lemne a renunţat, a strigat către ea:

– Scuturătoareo de cuvinte! Poţi să cobori acum! Nimeni nu poate învinge acest copac!

Scuturătoarea de cuvinte, care abia putea distinge vocea omului, a răspuns cu o şoaptă:

– Nu, mulţumesc.

Îi dădu cuvintele printre crengi.

NIMENI nu ştia cât timp trecuse, dar, într-o după amiază, un bărbat cu un topor a venit în oraş. Geanta părea grea pentru el. Abia îşi ţinea ochii deschişi. Picioarele îi erau sleite de epuizare.

– Copacul, i-a întrebat el pe oameni. Unde e copacul?

Numeroşi oameni l-au urmat şi, atunci când a sosit, nori acopereau vârfurile ramurilor. Scuturătoarea de cuvinte putea doar să-i audă pe oameni strigând că un nou tăietor de lemne a venit pentru a pune capăt strajei sale.

– Nu o să coboare, au zis oamenii, pentru nimeni.

Nu ştiau cine este omul cu toporul şi nu ştiau că el nu se lăsa descurajat de nimic.

Deschise geanta şi scoase ceva mai mic decât un topor.

Oamenii au râs.

– Nu poţi să tai un copac cu un ciocan vechi.

Tânărul nu i-a ascultat. Doar scotocea prin geantă după nişte cuie. Îşi puse trei în gură şi încercă să bată un al patrulea în copac. Primele crengi erau extrem de sus şi a estimat că, pentru a ajunge la ele, avea nevoie de patru cuie ca sprijin.

– Uitaţi-vă la idiotul ăsta, a răcnit unui dintre privitori. Nimeni altcineva nu ar putea…

Omul a rămas tăcut.

PRIMUL cui a intrat în copac şi a fost fixat din cinci lovituri. Apoi al doilea şi tânărul a început să se urce. Când a ajuns la al patrulea cui, era sus şi şi-a continuat drumul. A fost tentat să strige pe măsură ce înainta, dar a decis să nu facă acest lucru. Drumul până în vârf părea să dureze la nesfârşit. I-a luat mai multe ore să ajungă