class="t5"> până la ultimele ramuri, dar, când a făcut-o, a găsit-o pe scuturătoarea de cuvinte dormind în păturile şi în norii ei.

A privit-o vreme îndelungată. Căldura soarelui încălzea acoperişul de nori.

 

El a întins un braţ şi a atins-o, iar scuturătoarea de cuvinte s-a trezit. S-a frecat la ochi şi, după ce i-a studiat îndelung chipul, a vorbit:

– Eşti tu cu-adevărat?

„De pe obrazul tău, s-a gândit ea, am luat sămânţa?”

Bărbatul a dat din cap. Inima lui şovăia şi el s-a ţinut mai strâns de crengi.

– Eu sunt.

 

 

ÎMPREUNĂ, AU stat în vârful copacului. Când norii au dispărut, au putut vedea toată pădurea.

 

 

– Nu se oprea din crescut, a explicat ea.

– Nici asta n-o să se oprească.

Tânărul a privit una dintre ramurile pe care îşi sprijinea mâna.

 

După ce au terminat de vorbit şi de privit, au coborât. Au lăsat în urmă mâncarea şi păturile.

 

Oamenilor nu le venea să creadă ce vedeau, iar în momentul în care scuturătoarea de cuvinte şi tânărul au pus piciorul în lume, pe copac au început în sfârşit să se arate urmele loviturilor de topor. Au apărut vânătăi. Erau tăieturi în trunchi şi pământul a început să se zguduie.

 

– O să cadă, a ţipat o tânără femeie. Copacul o să cadă!

Copacul scuturătoarei de cuvinte, înalt de kilometri nesfârşiţi, a început încet să se încline. Gemea ca şi cum era absorbit în pământ.

Lumea s-a zgâlţâit şi, când totul s-a domolit într-un final, copacul zăcea întins în pădure.

Scuturătoarea de cuvinte şi tânărul s-au urcat pe trunchiul căzut.

Au trecut peste crengi şi au mers de-a lungul lui. Când s-au uitat în urmă, au observat că majoritatea privitorilor începuseră să se întoarcă la treburile lor. Acolo. În altă parte. În pădure. Dar, în timp ce ei doi mergeau tot mai departe, s-au oprit de mai multe ori, să asculte. Au crezut că pot auzi vocile şi cuvintele în spatele lor, pe copacul scuturătoarei de cuvinte.

 

 

Multă vreme, Liesel rămase la masa din bucătărie şi se întrebă unde era Max Vandenburg în pădurea care era lumea întreagă. Lumina se diminua în jurul ei. Adormi. Mama o trimise la culcare şi ea aşa a făcut, cu cartea de schiţe a lui Max la piept.

 

Ore mai târziu, când se trezi, îi veni în minte răspunsul la întrebare.

– Sigur, şopti ea. Sigur că ştiu unde este, şi adormi din nou.

 

Visă copacul.

Colecţia de costume a anarhistului

STRADA HIMMEL NUMĂRUL 33, 24 DECEMBRIE Deoarece cei doi taţi nu erau acasă, Steinerii i-au invitat pe Rosa, pe Trudy Hubermann şi pe Liesel. Când au sosit, Rudy încă dădea explicaţii despre hainele lui. Se uită la Liesel şi gura i se deschide, dar numai puţin.

Zilele până la Crăciunul anului 1942 veniră cu zăpadă grea. Liesel citi de mai multe ori Scuturătoarea de cuvinte, de la povestea în sine până la numeroasele schiţe şi comentarii care o însoţeau. În ajunul Crăciunului, luă o decizie cu privire la Rudy. La naiba cu statul pe-afară prea târziu!

Merse la uşa vecină chiar înainte să se însereze şi îi spuse că are un cadou pentru el, de Crăciun.

Rudy se uită la mâinile şi picioarele ei.

– Ei, unde naiba e?

– Las-o baltă atunci!

Dar Rudy ştia. O mai văzuse astfel şi înainte. Ochi periculoşi şi mâini lipicioase. Respiraţia cu aromă de hoţie o înconjura şi el o putea mirosi.

– Cadoul ăsta, ghici el. Nu îl ai încă, nu-i aşa?

– Nu.

– Şi sigur că nici nu ai de gând să îl cumperi.

– Sigur că nu. Crezi că am vreun ban?

Zăpada cădea în continuare. La marginea ierbii, gheaţa arăta ca sticla spartă.

– Ai cheia? întrebă ea.

– Cheia de unde? Dar lui Rudy nu îi luă mult să înţeleagă. Intră în casă şi se întoarse după scurt timp. Cu cuvintele lui Victor Chemmel, spuse: E timpul să mergem la cumpărături.

 

Lumina dispărea rapid şi, cu excepţia bisericii, toată strada München era închisă de Crăciun. Liesel mergea repede, ca să ţină ritmul cu paşii mai lungi ai vecinului ei. Ajunseră la fereastra magazinului. STEINER – SCHNEIDERMEISTER. Geamul era acoperit cu un strat subţire de noroi şi funingine depus în săptămânile care trecuseră. Dincolo de el, manechinele arătau ca nişte martori. Erau serioase şi ridicol de elegante. Era greu să scapi de senzaţia că urmăreau totul.

Rudy băgă mâna în buzunar.

Era Ajunul Crăciunului.

Tatăl lui se afla în apropiere de Viena.

Se gândi că nu-l va deranja dacă vor intra în magazinul lui iubit. Circumstanţele o cereau.

Uşa se deschise uşor şi cei doi se strecurară înăuntru. Din instinct, Rudy vru să aprindă lumina, dar curentul electric fusese deja întrerupt.

– Ai vreo lumânare?

Rudy era exasperat.

– Eu am adus cheile. Şi, pe lângă asta, a fost ideea ta.

În mijlocul schimbului de replici, Liesel se împiedică de