o umflătură din podea. Un manechin căzu în urma ei. Îi atinse braţul şi se dezmembră în hainele în care era înveşmântat.

– Ia chestia asta de pe mine!

Manechinul se desfăcuse în câteva bucăţi. Trunchiul şi capul, picioarele şi două mâini. După ce scăpă de el, Liesel se ridică şi răsuflă din greu.

– Isuse Hristoase!

Rudy găsi unul din braţe şi o bătu pe umăr cu el. Când ea se întoarse speriată, el i-l întinse prietenos.

– Mă bucur să te cunosc.

Preţ de câteva minute, se mişcară încet pe culoarele înguste din magazin. Rudy o luă spre tejghea. Când căzu peste o cutie goală, scânci şi înjură, apoi se îndreptă spre intrare.

– E ridicol, zise el. Aşteaptă aici un minut.

Liesel se aşeză cu braţul manechinului în mână, până când el se întoarse cu un felinar de la biserică.

Un inel de lumină îi încercuia faţa.

– Aşadar, unde-i cadoul cu care te-ai tot lăudat? Bine ar fi să nu fie unul dintre manechinele astea ciudate.

– Adu lumina încoace!

Când ajunse în secţiunea din stânga magazinului, Liesel luă felinarul cu o mână şi cu cealaltă căută printre costumele care atârnau. Trase unul afară, dar îl înlocui rapid cu altul.

– Nu, tot e prea mare. După încă două încercări, ridică un costum bleumarin în faţa lui Rudy Steiner. Pare cam pe măsura ta?

Cât timp Liesel rămase în întuneric, Rudy probă costumul în spatele unuia dintre paravane. Se zărea un mic cerc de lumină şi umbra care se îmbrăca.

Atunci când se întoarse, ţinu felinarul pentru ca Liesel să poată vedea. Eliberată de paravan, lumina era ca o coloană strălucind pe costumul rafinat. Lăsa însă să se vadă şi cămaşa murdară de dedesubt, şi pantofii uzaţi ai lui Rudy.

– Ei bine? întrebă el.

Liesel continuă examinarea. Îi dădu ocol şi ridică din umeri.

– Nu-i rău.

– Nu-i rău?! Arăt mai bine decât „nu-i rău”.

– Pantofii te dau de gol. Şi faţa.

Rudy puse felinarul pe tejghea şi veni spre ea, prefăcându-se că este furios, iar Liesel trebui să admită că începea să o cuprindă o stare de nervozitate. Fu uşurată şi dezamăgită în acelaşi timp când îl văzu cum se împiedică şi cade pe manechinul aflat în dizgraţie.

Pe podea, Rudy râdea.

Apoi, îşi închise ochii, strângându-i cu putere.

 

Liesel se grăbi către el.

Se aplecă spre băiat.

Sărută-l, Liesel, sărută-l.

– Eşti în regulă, Rudy? Rudy?

 

– Mi-e dor de el, zise băiatul stând într-o rână pe podea.

– Frohe Weihnachten, răspunse Liesel. Îl ajută să se ridice, îndreptându-i costumul. Crăciun fericit!

Partea a noua    Ultimul străin

în rolurile principale: următoarea tentaţie – un jucător de cărţi – zăpezile din stalingrad – un frate fără vârstă – un accident – gustul amar al întrebărilor – o cutie de unelte, un tânăr care sângerează, un urs – un avion prăbuşit – şi o întoarcere acasă

Următoarea tentaţie

De data aceasta, era vorba despre biscuiţi.

Dar erau învechiţi.

Erau biscuiţi Kipferl rămaşi de la Crăciun şi stătuseră pe birou cel puţin două săptămâni. Ca nişte potcoave în miniatură, cu un strat de glazură de zahăr, cei de la fund fiind lipiţi de farfurie. Restul erau îngrămădiţi deasupra, formând un morman uniform. Putu deja să-i miroasă când degetele ei strânseră mai tare pervazul ferestrei. Camera avea gustul zahărului, al aluatului şi al miilor de pagini.

Nu exista niciun bilet, dar lui Liesel nu îi luă mult să realizeze că Ilsa Hermann pusese din nou ceva la cale şi, cu siguranţă, nici prin cap nu-i trecea că biscuiţii s-ar putea să nu fi fost pentru ea. Reveni la fereastră şi şopti ceva. Numele şoptit era Rudy.

Veniseră pe jos în acea zi, pentru că strada era prea alunecoasă pentru biciclete. Băiatul se afla sub fereastră, stând de pază. Când ea îl chemă, faţa lui apăru şi fata îi întinse farfuria. Nu au fost necesare prea mult insistenţe ca el să o ia.

Ochii lui se desfătară la vederea biscuiţilor şi puse câteva întrebări:

– Altceva? Puţin lapte?

– Poftim?

– Lapte? întrebă el puţin mai tare de data aceasta.

Dacă recunoscuse tonul jignit din vocea lui Liesel, în mod cert, nu arătă acest lucru.

Faţa hoţului de cărţi apăru din nou deasupra lui.

– Eşti prost? Pot pur şi simplu să fur cartea?

– Sigur. Tot ce zic e că…

Liesel se duse spre ultimul raft din stânga, din spatele biroului. Găsi nişte hârtie şi un creion în primul sertar şi scrise „Mulţumesc”, lăsând biletul pe birou.

La dreapta ei, cartea ieşea în afară ca un os. În contrast cu paloarea ei, titlul întunecat era aproape ca o cicatrice. Die Letze Menschliche Fremde – Ultimul străin. Şoptea uşor în timp ce ea o trase de pe raft. Se scutură nişte praf.

Era la fereastră, pe cale să iasă, când uşa bibliotecii scârţâi şi se deschise.

Avea genunchiul pe pervaz şi mâna ei de hoţ de cărţi era pe rama ferestrei. Se întoarse spre direcţia zgomotului şi o zări pe soţia primarului într-un halat nou-nouţ şi în papuci. Pe buzunarul de la piept al halatului era brodată o svastică. Propaganda ajunsese până şi la toaletă.

Se priviră una pe alta.

Liesel se uită la pieptul Ilsei Hermann şi ridică braţul.

– Heil Hitler!

Era pe cale să plece când un gând îi fulgeră prin minte.

„Biscuiţii.

Fuseseră acolo de săptămâni întregi.

Asta însemna că primarul însuşi folosise biblioteca, el trebuie să-i fi văzut. Trebuie să fi întrebat de ce erau acolo. Sau – şi de îndată ce Liesel se gândi la asta, fu cuprinsă de un optimism ciudat – poate că nu era deloc biblioteca primarului, ci a ei. A Ilsei Hermann.”

Nu ştia de ce era atât de important, dar se bucura de faptul că o cameră plină de cărţi aparţinea unei femei. Ea fusese cea care o adusese în bibliotecă în primul rând şi îi oferise fereastra ca oportunitate de a intra. Era mai bine în acest fel. Totul părea să se potrivească.

Tocmai când dădu să se mişte din nou, se opri şi întrebă:

– Asta este camera dumneavoastră, nu-i aşa?

Soţia primarului se crispă.

– Obişnuiam să citesc aici, cu fiul meu. Dar pe urmă…

Mâna lui Liesel atinse aerul din spatele ei. Văzu o mamă citind pe podea, cu un băieţel care arăta spre imagini şi cuvinte. Apoi, văzu un război la