fiecare dată când erau îndemnaţi să recunoască independenţa fostelor provincii, conducătorii Albilor se eschivau, afirmând că nu aveau autoritatea de a lipsi statul rus de teritoriile sale şi lăsând rezolvarea problemei pe seama viitoarei Adunări Constituante. Această politică avea să îi coste scump.

Popoarele care profitaseră cel mai mult – politic vorbind – de pe urma tulburărilor din Rusia, proclamându-şi suveranitatea, erau polonezii şi finlandezii.

Dintre toţi oamenii de stat din Europa, liderul polonez Pilsudski îi cunoştea cel mai bine pe ruşi, mai ales pe socialiştii în rândul cărora activase în tinereţe. În 1887, Pilsudski fusese arestat şi deportat în Siberia pentru participare la complotul împotriva lui Alexandru al III-lea, acelaşi complot care îl costase viaţa pe fratele lui Lenin. Politicianul polonez era perfect conştient că ţara sa avea şansa unică de a-şi afirma independenţa acum, când inamicii ei tradiţionali, Germania şi Rusia, erau puternic slăbiţi – primul, din cauza pierderii războiului, cel de-al doilea, ca urmare a Revoluţiei. Pentru Pilsudski era de asemenea evident că, mai devreme sau mai târziu, cel două mari puteri aveau să se refacă şi să ameninţe din nou Polonia. Pentru a consolida şansele de viitor ale ţării sale, voia să împingă cât mai mult spre est graniţele Poloniei şi să creeze între ea şi Rusia un zid protector de state tampon. După exemplul Franţei, care vedea în Polonia pivotul securităţii ei la est de Germania, Pilsudski considera că o Ucraină independentă ar fi reprezentat elementul de bază al securităţii Poloniei în faţa ameninţării ruse.

Pilsudski l-a abordat pe Denikin în legătură cu viitorul Poloniei. Răspunsurile pe care le-a primit de la general nu l-au satisfăcut. Personal, comandantul Albilor şi consilierii lui politici erau gata să recunoască independenţa Poloniei, însă numai în graniţele aşa-zisei „Polonii a Congresului”, create în urma Congresului de la Viena din 1815 şi cuprinzând Varşovia şi provinciile imediat învecinate. Chiar şi acest stat polonez trunchiat ar fi trebuit să aştepte, pentru a fi recunoscut oficial, o decizie a viitoarei Adunări Constituante. Pilsudski a ajuns la concluzia că, din punctul de vedere al intereselor poloneze, câştigarea războiului civil de către bolşevici ar fi reprezentat un rău mai mic decât o eventuală victorie a Albilor, dat fiind că aceasta din urmă avea toate şansele să conducă la restaurarea unui Imperiu Rus cu o poziţie naţionalistă şi expansionistă.

Implicarea polonezilor în războiul civil din Rusia nu era cu totul lipsită de importanţă, dat fiind că trupele poloneze, care pătrunseseră în 1919 pe o distanţă de câteva sute de kilometri în Bielorusia şi Ucraina, puteau înclina balanţa de forţe de o parte sau de cealaltă. Denikin, care în vara lui 1919 era destul de încrezător în victorie, nu se simţea presat să accepte cererile de recunoaştere a independenţei şi a graniţelor statului polonez. Pe de altă parte, Denikin spera că ostilitatea faţă de bolşevism avea să îl facă oricum pe Pilsudski să se situeze de partea cauzei albe. Guvernul comunist în schimb, angajat într-o luptă pentru supravieţuire şi neinteresat de nişte frontiere care urmau să dispară în mod inevitabil în vâltoarea aşteptatei revoluţii mondiale, era gata să facă orice concesii pentru a se asigura de neutralitatea Poloniei în războiul civil din Rusia.

Folosind ca emisar un comunist polonez, Moscova şi Varşovia au iniţiat la mijlocul lunii iulie 1919 negocieri secrete, sub paravanul unor discuţii vizând schimbul de prizonieri. Convorbirile s-au referit în realitate la frontiera dintre cele două ţări şi la disponibilitatea Poloniei de a nu îl sprijini pe Denikin, în schimbul unui aranjament satisfăcător privitor la graniţe. Negociatorul comunist a dat asigurări că Moscova va recunoaşte frontierele în varianta dorită de polonezi. Pentru Pilsudski promisiunea s-a dovedit suficientă. La indicaţia lui, spre sfârşitul lunii octombrie 1919, reprezentantul polonez la negocieri i-a comunicat omologului său rus: „Vrem ca Denikin să fie înfrânt. Trimiteţi-vă regimentele împotriva lui Denikin şi Iudenici. Nu vă vom ataca.” Respectându-şi angajamentul, forţele poloneze desfăşurate în spatele trupelor bolşevice nu s-au mişcat, în timp ce roşii şi albii erau angajaţi într-o luptă decisivă în vestul Ucrainei. Promisiunea lui Pilsudski de a nu interveni a oferit Armatei Roşii un avantaj de nepreţuit, permiţându-i să retragă 43.000 de oameni de pe frontul polonez şi să îi trimită împotriva lui Denikin. Pilsudski avea ulterior să se laude că pasivitatea trupelor poloneze decisese soarta războiului civil. Denikin şi Tuhacevski au confirmat această evaluare. Pe de altă parte, Pilsudski pregătea atacarea bolşevicilor imediat ce Denikin ar fi fost învins.

Refuzul Albilor de a recunoaşte independenţa Finlandei a avut un efect la fel de dezastruos asupra operaţiunilor din nord-vest, unde o mică armată comandată de generalul N. N. Iudenici era pe punctul de a cuceri Petrograd-ul. Finlanda îşi proclamase independenţa la 4 noiembrie 1917 (stil nou). Guvernul lui Lenin a recunoscut rapid suveranitatea Finlandei şi a pus la cale, la fel de rapid, o lovitură de forţă împotriva guvernului ei, folosindu-se de garnizoana rusă din Helsinki şi de comuniştii finlandezi. Generalul finlandez Carl Mannerheim a organizat rezistenţa naţională împotriva ruşilor, reuşind să îi izgonească pe comunişti din nordul ţării, nu însă şi din regiunea sudică, unde se afla capitala. În aprilie 1918, ignorând obiecţiile lui Mannerheim, germanii au debarcat trupe în Finlanda şi au pus capăt rebeliunii comuniste.

Iudenici, care crease cu sprijinul englezilor o mică armată de voluntari albi în Estonia, le-a cerut la începutul lui 1919 finlandezilor să i se alăture sau – cel puţin – să îi permită să atace Petrograd-ul pe calea cea mai scurtă, peste Istmul Karelic. Mannerheim a ezitat să îşi dea acordul, în parte pentru că englezii, asemeni altor aliaţi, nu dădeau semne clare că ar fi avut intenţia de a-l sprijini pe Iudenici, dar mai ales fiindcă amiralul Kolceak, superiorul lui Iudenici, refuza să recunoască independenţa Finlandei. Atunci când, din proprie iniţiativă, Iudenici a făcut acest lucru,

Kolceak l-a dezavuat. Ca urmare, finlandezii au refuzat să-i permită lui Iudenici să atace Petrograd-ul de pe teritoriul lor, obligându-l astfel să-şi lanseze ofensiva dinspre Estonia, ceea ce i-a îngreunat foarte mult eforturile.

Recunoaşterea independenţei Finlandei ar fi fost aproape o formalitate, dat fiind că aceasta se considera deja un stat pe