deplin suveran, recunoscut ca atare de mai multe puteri, printre care Franţa, Germania şi Rusia Sovietică. Era o dovadă în plus a lipsei de simţ politic a generalilor albi, preocupaţi în mod exclusiv de operaţiunile militare.

Prăbuşirea lui Kolceak a fost o pilulă amară pentru micul grup de politicieni britanici favorabili intervenţiei, care îşi puseseră toate speranţele în amiral. Lloyd George, care acceptase intervenţia fără a fi crezut în utilitatea ei, şi-a exprimat în mod public scepticismul faţă de ideea unui sprijin continuu acordat Albilor. „Dacă Denikin ar avea cu adevărat poporul în spatele lui”, spunea el, „bolşevicii nu ar putea niciodată să îl învingă” – ca şi cum succesul militar ar fi fost o expresie a voinţei populare. La începutul lui august 1919, cabinetul de război britanic a decis să îi ofere lui Denikin un „ultim sprijin”, alcătuit în cea mai mare parte din bunuri „nevandabile”. Generalul urma să fie avertizat că asistenţa britanică avea să se oprească aici – asta într-un moment în care Denikin era mai aproape ca oricând de victorie. La 7 octombrie, în timp ce Armata de Voluntari înainta spre Orei, oraş aflat la 300 de kilometri de Moscova, iar Iudenici se pregătea să atace Petrograd-ul, cabinetul britanic a stabilit „contribuţia finală pentru generalul Denikin”, în valoare totală de 14 milioane de lire sterline (70 de milioane de dolari), din care 11 milioane reprezentau materiale rămase din război.

Sămânţa trădării fusese semănată. După înfrângerea lui Kolceak, Marea Britanie şi-a pierdut orice interes pentru intervenţie, cabinetul englez căutând modalităţi de a se retrage din Rusia. Nu mai exista nicio îndoială că, de îndată ce avea să sufere primele eşecuri în ofensiva împotriva Moscovei, Denikin urma să fie abandonat.

 

Războiul civil a fost însoţit de pogromuri teribile în teritoriile ucrainene de pe malul apusean al Niprului. Evreii nu mai suferiseră asemenea persecuţii de la mijlocul secolului al XVII-lea, când Ucraina fusese invadată de cazacii răsculaţi împotriva polonezilor. Era un preludiu la genocidul pe care germanii aveau să îl săvârşească un sfert de secol mai târziu.

Cu excepţia unei minorităţi alcătuite din cei cu studii superioare şi din deţinătorii unor averi considerabile, populaţia evreiască a Imperiului Rus nu putea locui decât în anumite oraşe, cele aflate pe lista aşa-zisei „Limite de Stabilire”, într-o zonă circumscrisă fostelor provincii ale statului polono-lituanian, obţinute de Rusia în urma împărţirilor teritoriale din secolul al XVIII-lea. În această regiune-ghetou, evreii erau înscrişi în registrele de stare civilă ca orăşeni (burgheri), cei mai mulţi dintre ei fiind nevoiţi să trăiască din activităţi comerciale şi meşteşugăreşti. Din cauza sporului lor demografic neobişnuit de ridicat, evreii ruşi s-au văzut puşi într-o situaţie economică din ce în ce mai dificilă, mulţi emigrând în restul Europei şi în America. Pentru cei rămaşi, posibilitatea de a desfăşura activităţi altele decât cele comerciale era exclusă (evreii nu puteau face parte din administraţia statului sau din corpul ofiţeresc) sau puternic limitată (prin aplicarea la admiterea în universităţi a unui numerus clausus, de exemplu). Ca urmare a acestor discriminări, un număr disproporţionat de mare de tineri evrei s-au alăturat mişcării revoluţionare. Unii oameni de stat luminaţi, precum Stolîpin, au cerut abolirea restricţiilor medievale privitoare la evrei, dar propunerile lor s-au lovit de opoziţia cercurilor antisemite de la Curte şi din administraţie.

Limita de Stabilire a dispărut de la sine în timpul primului război mondial, când zeci de mii de evrei din apropierea frontului au fost mutaţi în interiorul Rusiei, sub suspiciunea că nutreau simpatii pro-germane. Guvernul Provizoriu a abolit toate restricţiile care rămăseseră încă în vigoare. În 1917 şi în anii care au urmat, evreii au putut pentru prima oară în istoria Rusiei să lucreze ca funcţionari ai guvernului, atât în interiorul cât şi în afara regiunilor circumscrise de Limita de Stabilire. Astfel, în urma Revoluţiei, evreii şi-au făcut pe neaşteptate apariţia în zone ale ţării în care nu fuseseră văzuţi niciodată – mai ales în Rusia Mare – şi în posturi pe care nu le mai ocupaseră niciodată. Fatalitatea făcea ca pentru ruşi apariţia evreilor să coincidă cu începutul nenorocirii comuniste. Un intelectual evreu din epocă scria:

 

Ruşii nu au mai văzut înainte evrei în poziţii cu autoritate: nici ca guvernatori, nici ca poliţişti, nici măcar ca funcţionari poştali. Fuseseră desigur şi înainte vremuri mai bune şi vremuri mai proaste, dar poporul rus trăia, muncea şi se bucura de roadele muncii lui, naţiunea rusă creştea şi devenea mai bogată, numele de rus era demn şi respectat. Acum evreul e la fiecare colţ şi la toate eşaloanele puterii… Rusul îl vede astăzi ca judecător şi executor. Îi întâlneşte pe evrei la fiecare pas – nu comunişti, ci oameni la fel de nenorociţi ca el, care totuşi dau ordine şi lucrează pentru regimul sovietic; iar regimul ăsta, la urma urmei, e pretutindeni, nu poţi fugi de el. Regimul ăsta, chiar dacă ar fi ieşit din străfundurile iadului, tot nu putea fi mai rău şi mai neruşinat. Mai e de mirare că rusul, după ce compară trecutul cu prezentul, ajunge la concluzia că regimul actual e evreiesc şi tocmai din pricina asta diabolic?

 

Această identificare a condus la izbucnirea unui antisemitism virulent, mai întâi în Rusia şi apoi în afara ei. Aşa cum socialismul era ideologia intelighenţiei şi naţionalismul cea a vechiului establishment civil şi militar, iudeofobia a devenit ideologia maselor. Conexiunea dintre evrei şi comunism, făcută în perioada imediat următoare Revoluţiei şi exportată de naţionaliştii extremişti şi germanii baltici din Rusia în Germania Republicii de la Weimar, a fost imediat preluată de Hitler, devenind unul dintre elementele principale ale doctrinei naziste.

Paradoxul acestei situaţii era că, deşi percepuţi ca lucrând în profitul propriului popor, bolşevicii de origine evreiască nu numai că nu se considerau evrei, dar respingeau indignaţi orice sugestie în acest sens. Erau de fapt nişte renegaţi, care vedeau în comunism o cale de a fugi de identitatea lor evreiască. Nora Levin, istoric al evreimii sovietice, scrie:

 

Bolşevismul i-a atras pe evreii marginali, pe cei suspendaţi între două lumi – cea a evreilor şi cea a neevreilor –,