care încercau să-şi creeze o nouă patrie, o comunitate de ideologi porniţi să reconstruiască lumea după chipul şi asemănarea lor. Această categorie de evrei a rupt în mod deliberat şi conştient cu viaţa socială, religioasă şi culturală restrictivă a evreilor Limitei de Stabilire, atacând în acelaşi timp cultura seculară a socialiştilor evrei şi a sioniştilor. Renegându-şi originile şi identitatea, dar negăsind, sau neputându-se adapta, sau neavând acces la o viaţă nouă în mijlocul societăţii ruseşti (cu excepţia mediilor de partid), bolşevicii ruşi şi-au aflat un adăpost ideologic în universalismul revoluţionar.

 

Troţki – satanicul „Bronstein” al antisemiţilor ruşi – reacţiona cu o furie nestăpânită la orice aluzie despre originea lui. Când o delegaţie evreiască aflată în vizită în Rusia i-a cerut să ajute nişte evrei în numele apartenenţei lui etnice, Troţki a replicat înfuriat: „Eu nu sunt evreu, ci internaţionalist.” Cu altă ocazie afirma că evreii nu îl interesau mai mult decât bulgarii. În toamna lui 1919, când evreii din Ucraina piereau cu miile în pogromuri, liderul bolşevic nu părea să aibă cunoştinţă de asta, cu toate că fusese la faţa locului. Un alt comunist evreu, Karl Radek, a mers până într-acolo încât să mărturisească unui jurnalist german că ar fi dorit să „extermine” toţi evreii.

Armata Albă din Sud nu a cunoscut manifestări de antisemitism în primul an de existenţă: evreii luptau în rândurile ei şi luaseră parte la Marşul de Gheaţă. Situaţia avea să se schimbe în iama 1918-1919, când evreii au început să fie învinovăţiţi de declanşarea terorii roşii – mai cu seamă de uciderea ţarului şi a familiei lui – şi când, odată cu retragerea germanilor, anticomuniştii ruşi au trebuit să găsească un alt ţap ispăşitor pentru instaurarea bolşevismului, despre care nu admiteau că şi-ar fi putut avea rădăcinile în realităţile ruseşti. Trebuie însă subliniat faptul că Armata de Voluntari nu a comis pogromuri; ele au fost exclusiv opera bandiţilor ucraineni şi a cazacilor din rândul trupelor albe, care vedeau în războiul civil o ocazie de a jefui.

Excesele antievreieşti au debutat în 1918, în timpul ocupaţiei germane în Ucraina; ele s-au intensificat după retragerea germanilor. Cele mai teribile episoade s-au petrecut în 1919, cunoscând două faze acute, mai întâi în mai şi apoi în august-octombrie. Cazacii albi au luat parte numai la ultima fază, care a fost şi cea mai sălbatică. Până atunci, pogromurile fuseseră doar opera bandelor naţionalistului ucrainean Semion Petliura şi ale altor tâlhari care terorizau regiunea.

Toate pogromurile se desfăşurau după acelaşi model. Cei implicaţi nu erau de regulă membri ai populaţiei locale, ci străini. Obiectivul principal îl constituia jaful; violenţa fizică împotriva evreilor era folosită ca mijloc de a stoarce bani de la ei, deşi uneori aveau loc şi acte de sadism gratuite. Bandiţii pătrundeau în case, cerând bani sau lucruri de valoare. Dacă erau refuzaţi, recurgeau la forţă. Majoritatea omorurilor se datorau refuzului sau imposibilităţii victimelor de a plăti. Făptaşii încărcau mobila şi alte bunuri în trenuri militare, expediindu-le spre regiunile Don, Kuban sau Terek. Ceea ce nu puteau lua cu ei distrugeau sau împărţeau ţăranilor, care aşteptau în apropiere cu căruţe şi saci. În aproape toate cazurile, pogromurile erau însoţite de violuri; victimele erau adesea omorâte. Uneori pogromurile aveau caracter religios, autorii pângărind lăcaşurile de rugăciune evreieşti şi distrugând sulurile Torei şi alte obiecte de cult, însă în general religia juca un rol mult mai redus decât motivaţiile economice sau sexuale.

Estimări scrupuloase făcute de organizaţiile evreieşti arată că cele mai crunte pogromuri au fost opera bandiţilor ucraineni. Conform acestor evaluări, în timpul războiului civil au avut loc 1 236 de acte de violenţă împotriva evreilor, 887 dintre ele putând fi calificate drept pogromuri, iar restul „excese”, adică acţiuni violente fără caracter de masă. Oamenii lui Petliura au fost responsabili de 493 dintre acţiunile înregistrate, adică 40 la sută; grupurile de ucraineni („atamanii”) de 307, adică 25 la sută; trupele lui Denikin, de 213(17 la sută), iar Armata Roşie, de 106 (8,5 la sută). Asupra acestora din urmă, istoricii au păstrat o tăcere oarecum stranie.

Deşi ar fi greşit să aruncăm întreaga vină pentru masacrele împotriva evreilor pe seama Armatei Albe, trebuie arătat că Denikin şi comandanţii din subordinea lui nu au făcut nimic ca să împiedice atrocităţile comise de aliaţii lor cazaci. Această pasivitate nu numai că a pătat reputaţia armatei, dar a contribuit în mare măsură la demoralizarea ei. Comandantul Armatei de Sud nu era un antisemit în înţelesul obişnuit al epocii: în orice caz, în cronica în cinci volume pe care a scris-o despre războiul civil, Denikin nu îi învinovăţeşte pe evrei nici pentru instaurarea comunismului, nici pentru înfrângerea pe care a suferit-o. Dimpotrivă, regretă modul în care au fost trataţi în armată şi pogromurile cărora le-au căzut victime. Generalul alb era un om slab, lipsit de experienţă politică şi cu destul de puţină influenţă asupra trupelor de sub comanda lui. Dacă a cedat presiunilor venite din partea subordonaţilor lui antisemiţi, a fost din teama de a nu fi acuzat că ia partea evreilor şi din sentimentul că ar fi fost zadarnic să înoate împotriva curentului. În iunie 1919, la cererea unei delegaţii de evrei care îi solicitau să emită o declaraţie de condamnare a pogromurilor, a răspuns: „Cuvintele sunt aici neputincioase şi orice agitaţie în această privinţă nu ar face decât să înrăutăţească situaţia evreilor, iritând populaţia şi dând naştere la clasica acuzaţie «v-aţi vândut jidanilor»”. În câteva rânduri, Denikin şi subordonaţii lui au încercat să-i pedepsească pe cei care se dedau la violenţe împotriva evreilor, dar ordinele în acest sens nu au putut fi aduse la îndeplinire, din cauza psihozei care domnea în legătură cu subiectul respectiv. La Kiev, de pildă, un general alb a dispus judecarea unor ofiţeri implicaţi într-un pogrom, obţinând condamnarea lor la moarte, însă a trebuit să anuleze sentinţa din cauza reacţiei altor ofiţeri, care au ameninţat că vor răzbuna executarea colegilor printr-un pogrom împotriva evreilor kieveni şi omorârea a sute dintre aceştia.

Antisemitismul forţelor albe a fost ilustrat şi prezentat pe larg de istorici. Mult mai puţină atenţie a fost acordată în schimb reacţiei