ei… Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea… Care era această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pe toți, zeița necruțătoare cu o sprînceană albă și una neagră, în fața căreia toți trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră și își riscaseră viața fiind negate de ei înșiși în fața tribunalelor și biata lor fulgurantă existență asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros… Ei bine, care era această idee terifiantă pe care acești obsedați bizari nu îndrăzniseră s-o privească în față și să-i sondeze adevăratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! Asta era zeița în numele căreia ei înșiși îi trimiseseră pe lumea cealaltă pe socialiștii revoluționari (S. R.) și pe menșevici… Asta era istoria, consumată demult, cînd eu, orgolios, îmi chinuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei istorii fabuloase, avea să se apropie de ființa mea intimă și să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu eram și nu voiam să fiu nici un Buharin, nici un Troțki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhacevscki sau Yachir[3]. Iar în fața mea se afla un om ca și mine, pe care îl prețuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare… rîsese spunîndu-mi ceva de neînțeles…

[1] Marile batalioane au întotdeauna dreptate (Lev Tolstoi, Război și pace) (fr.) (n. r.)

[2] Motivul celor mai puternici este întotdeauna cel mai bun (La Fontaine, Lupul și mielul) (fr.) (n. r.)

[3] Inculpați ai faimoaselor Procese de la Moscova, ordonate de Stalin între 1936 și 1938 împotriva troțkiștilor și a membrilor de dreapta ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Au existat trei procese cu totul: cazul împotriva centrului terorist Troțki-Zinoviev (Procesul Zinoviev-Kamenev, denumit și „Procesul celor șaisprezece”, 1936), cazul centrului troțkist antisovietic (Procesul Pyatakov-Radek, 1937) și cazul blocului de dreapta al troțkiștilor antisovietici (Procesul Buharin-Rykov, denumit și „Procesul celor douăzeci și unu”, 1938). Cei inculpați au fost lideri vechi ai partidului bolșevic și oficiali de vîrf ai poliției secrete sovietice. Majoritatea acestora au fost acuzați în temeiul articolului 58 din Codul Penal RSFSR de conspirație cu puterile occidentale pentru asasinarea lui Stalin și a altor lideri sovietici, dezmembrarea Uniunii Sovietice și restabilirea capitalismului. (n. r.)

Capitolul XIV

Se făcuse tîrziu și uitasem că Matilda mă aștepta la masă. Mă scuzai și o luai spre ieșire; acolo, într-un colț, era un telefon public. Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în ceea ce privește grija Matildei pentru casă și pentru ora mesei. Dimpotrivă, simțeam o furie împotriva ei cînd îndată după masă se ridica și dracu știe ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce aș fi dorit să lase totul baltă și să mai stăm împreună. Tot așa mi se părea că suferă de mania curățeniei. O cămașă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel puțin pînă seara, dacă ieșeam undeva după-masă mi-o arunca la coș și îmi dădea alta, schimbîndu-mi ea însăși butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atîta timp cu îmbrăcatul în general, cu bărbieritul în fiecare dimineață („ești profesor universitar, cum poți să te duci la cursuri cu barba nerasă!”) și cu operația inversă a descălțatului și dezbrăcatului și înfășurarea într-un halat pe care tot ea mi-l făcuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cît durase divorțul, plimbări încărcate de farmec care se sfîrșeau acasă la mine în îmbrățișări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în timpul corespunzător al acelor ore, Matilda, obosită, căsca și adormea cu o carte în mînă după nici un minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă cunoștea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză și nu suporta nici cea mai ușoară mîngîiere, chiar ideea că aș putea să-i spun ceva tandru o enerva dinainte; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simt minunat și asta nu pentru că în timpul zilei aș fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult și aș fi vrut să stau cu ea pînă în zori. Era amintirea ființei ei din cei doi ani cînd lucrurile se petrecuseră astfel? Voiam să-i regăsesc privirea albită, fascinată de apropierea mea? Sărutările nesfîrșite, spaimele care o cutreierau? Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpățînarea de a le stăpîni, nereușind decît să le sporească, ochii aceia albiți începuseră să se închidă, ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi șoptea cutremurată, tu, tu… Eram convins că instinctul ei născocise somnul și în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, gîndeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără să riști moartea ei, și a iubirii și a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înțeleg cum reușise, și ceea ce mă neliniștea era faptul că seara Matilda era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleași, totdeauna rele, dar mereu inventive. Îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lîngă ea și nu știu ce făceam în