— Chiar te sfătuiesc asta!

Îl durea mâna și își simțea întregul braț, ca și cum el ar fi fost cel lovit.

Nu avea importanță. O privi de sus, cum stătea pregătită pentru el, exact cum își imaginase. Era grozav, nu? Da, era! Iar acum avea să își satisfacă pofta, fir-ar…

Luă cutia cu vaselină, deschise capacul, scoase cu două degete o cantitate mare și întinse unsoarea albă pe mijlocul posteriorului și între fesele ei, acolo unde avea nevoie.

Ea gemu, un sunet jalnic, aproape de plâns. Se temea de ceea ce avea să urmeze. Exact ce voia el.

Lăsă deoparte cutia cu vaselină, își scoase chiloții și cu restul de vaselină își frecă penisul tremurând de nerăbdare.

Cäcilia murmură:

— Măcar tu ai pe cineva gata să suporte pentru tine așa ceva? Pe cineva care să te iubească atât de mult cât îl iubesc eu pe Uria?

— Ține-ți gura!

Dar nenorocirea deja se produsese: îi trecuse excitația, penisul lui arăta precum al unui băiețel!

Era imposibil! Nu i se mai întâmplase niciodată! Dacă se putuse vreodată baza pe ceva, acest ceva era tocmai penisul lui țeapăn ca bățul. Femeile care beneficiaseră de el se miraseră cât de mult ținea și nu rareori se plânseseră de dureri.

Și acum?

Lettke închise ochii și trase adânc aer în piept. Era doar o problemă de moment. Nu însemna nimic. Doar se afla în fața țelului său! Ea era întinsă în fața lui, fără apărare, descurajată, înfrântă, pregătită să facă ce voia el! Nu peste puțin timp avea să geamă, să urle, să implore milă.

Redeschise ochii și privi peisajul oferit de carnea albă, presărată cu văi și coline splendide, ce abia așteptau să fie cucerite. Își făcu loc între picioarele ei îndepărtate, îngenunche și apoi își lăsă toată greutatea corpului peste ea. Își vârî mâinile sub sânii ei și îi frecă brutal, așteptând ca ea să țipe.

Dar ea nu țipă. În schimb simți cum ea își ridică posteriorul atât cât îi permiteau legăturile, după care zise încet, aproape matern:

— Și acum fă-mi felul în sfârșit. Ia-o. Cel puțin bucură-te de asta dacă de altceva în viață nu te poți bucura.

Era prea de tot. El sări din pat țipând și fugi în baie.

•••

Iar după ce mâncară felul principal și după ce Ludolf îi cucerise pe tatăl și pe mama Helenei, nu putea să nu se ocupe și de ea. Susținu că nu intenționase să o ignore, doar că frumusețea ei îl copleșise atât de tare, încât avusese nevoie de puțin timp pentru a-și învinge timiditatea și a i se adresa.

Mama zâmbi. Tatăl râse. Așa că Helene zâmbi și ea, deși nu credea în vorbele acestuia.

Totuși, trucul funcționă. Nimeni nu îi mai lăudase frumusețea, nici măcar Arthur. În orice caz nu atât de… impresionant.

El se interesă de preferințele ei în materie de muzică, film și literatură și când Helene aminti că citise Rodul pământului de Knut Hamsun, păru foarte impresionat.

— Da, cu acest roman Hamsun dovedește că înțelege cu adevărat ce înseamnă pământul. Sau așa cum spunea cineva „Soarta popoarelor se află în sângele și în pământul lor”. Hamsun a înțeles acest lucru. Acordarea premiului Nobel a fost fără îndoială un moment de strălucire al comitetului de premiere și o promisiune de viitor pentru popoarele nordice.

Cu oarecare teamă, Helene băgă de seamă că fără a-și da seama începuse o discuție cât se poate de normală cu Ludolf von Argensleben. Deși șarmul lui avea efect asupra ei, acesta nu fu în stare totuși să anuleze greutatea și amorțeala pe care o emanau prezența lui.

Ea își aminti că nu era vorba doar despre a face față onorabil acestui prânz, ci mai mult, se punea problema să se mărite cu acest bărbat, cu alte cuvinte, dacă era dispusă să împartă cu el masa și patul și să îi nască urmași.

Perspectiva aceasta reuși să înfrângă vraja oratoriei. A sta cu el la masă era greu, dar cu el în pat era de neimaginat. Helenei i se întorcea stomacul pe dos doar la gândul că ar atinge-o degetele lui subțiri și palide, care tăiau friptura folosind cuțitul și furculița. Nu ar putea suporta toată viața sărutul buzelor lui respingătoare. Ca să nu mai vorbească și despre altceva.

Ea reuși să reziste și la desert și chiar zâmbi când Ludolf compară dulceața cu înfățișarea ei. Când să plece, îi ceru favoarea de a face o scurtă plimbare cu el prin grădină, doar câteva minute. Mama îi aruncă Helenei o privire aspră, semnificând „Să nu îndrăznești să refuzi!” și Helene capitulă și acceptă.

Grădina nu mai invita de mult la plimbare. În cea mai mare parte erau straturi pe care nu creștea mai nimic, pentru că mama nu se pricepea la grădinărit, Berta nu avea chef de așa ceva, iar tatăl nu avea timp. Iar acum, în miez de vară, totul era mai mult ori mai puțin veștejit.

Dacă Ludolf remarcă toate acestea, nu lăsă să se vadă. În schimb, repetă cât de impresionat fusese de frumusețea și de întreaga ei ființă, pentru ca apoi să adauge:

— Eu simt că dumneavoastră nu vă arde de asta. Nu, nu negați. Ar fi politicos, dar acesta nu este un moment pentru politețuri, al căror sens este doar de a crea distanță între oameni. Cunosc foarte bine astfel de reacții. Sunt conștient că fizic nu sunt atrăgător. Nu este vina mea, dar am învățat să trăiesc cu asta. Speranța de fericire în viață este bazată pe faptul că femeile știu să prețuiască mai bine decât bărbații valorile spirituale și în privința aceasta sunt gata să mă supun complet judecății dumneavoastră. Dacă îmi permiteți ca astăzi, la despărțire, să vă rog doar să vă mai pot vizita… Poate că dacă vă veți obișnui cu aspectul meu, veți vedea în mine și ceva ce ne-ar putea lega.

Ce se putea răspunde la așa ceva? Helene îi aruncă o privire fugară, care o făcu să se cutremure din nou, și deși totul în ea îi