— Te-a iubit, şopti Hermione. Ştiu că te-a iubit. Harry îşi  lăsă mâinile în jos.

— Nu ştiu pe cine a iubit, Hermione, dar pe mine nu m-a  iubit niciodată. Nenorocirea asta cu care m-a lăsat pe cap nu e iubire. I-a împărtăşit mai mult din ce gândea până şi lui Gellert Grindelwald, decât mie.

Harry ridică bagheta Hermionei, căreia îi dăduse drumul în  zăpadă, şi se aşeză din nou în dreptul intrării în cort.

— Mulţumesc pentru ceai. O să termin straja. Tu du-te înapoi la căldură.

Hermione ezită, dar îşi dădu seama că o expediase. Luă cartea şi trecu apoi pe lângă el, în drum spre cort, dar în timpul  acesta, îi atinse uşor cu mâna creştetul capului. Simţind  atingerea, Harry închise ochii şi se urî pe el însuşi pentru că îşi  dorea ca ceea ce spusese Hermione să fi fost adevărat: că  Dumbledore chiar ţinuse la el.

Capitolul XIX

Căprioara argintie

Când veni şi rândul Hermionei să rămână de pază, la  miezul nopţii, începuse deja să ningă. Visele lui Harry fură  confuze şi tulburi: Nagini apărea şi dispărea din ele, întâi  printr-un inel uriaş crăpat, apoi printr-o cunună de Crăciun din  trandafiri. Se trezi de mai multe ori, cuprins de panică, convins  că auzise pe cineva strigându-l din depărtare, confundând vâjâitul vântului din jurul cortului cu zgomote de paşi sau voci.  În sfârşit, se trezi în întuneric şi i se alătură Hermionei, care stătea ghemuită la intrare, citind O istorie a magiei la lumina  baghetei. Ningea cu fulgi deşi în continuare şi Hermione fu uşurată când Harry îi propuse să îşi facă bagajele dimineaţă  devreme şi să plece mai departe.

— O să mergem într-un loc mai adăpostit, încuviinţă ea în  timp ce-şi punea o bluză de trening peste pijama, clănţănind din toţi dinţii. Tot am avut senzaţia că am auzit oameni în jurul  cortului. De vreo două ori, chiar mi s-a părut că am văzut pe cineva.

Harry se gândise să-şi pună şi el un pulover; se opri şi  aruncă o privire înspre Tradar, care stătea la fel de tăcut şi  nemişcat la locul lui, pe masă.

— Sunt sigură că a fost doar o impresie, spuse Hermione, cu o umbră de nelinişte în glas. E din cauza zăpezii - În timpul  nopţii, generează iluzii vizuale. Dar, pentru orice eventualitate,  poate că ar fi mai bine să Dispărem sub Pelerina Invizibilă, nu?

O jumătate de oră mai târziu, Dispărură. Cortul era împachetat,  Harry purta Horcruxul şi Hermione îşi ţinea strâns gentuţa cu  perluţe.

Se simţiră striviţi, ca de obicei; picioarele lui Harry se desprinseră de pe pământul acoperit cu zăpadă şi apoi se loviră  cu putere de ceea ce părea să fie pământ îngheţat, acoperit de frunze.

— Unde suntem? întrebă el, uitându-se în jur, la mulţimea  de copaci, în timp ce Hermione îşi deschise gentuţa şi începu să  scoată din ea beţe de cort.

— În pădurea Dean, spuse ea. Am venit o dată aici cu cortul,  cu părinţii mei.

Şi aici copacii erau ninşi şi era îngrozitor de frig, dar, cel  puţin, erau protejaţi de vânt. Îşi petrecură cea mai mare parte a  zilei în cort, ghemuiţi, pentru a se încălzi, în jurul flăcărilor  albastre pe care Hermione le crea cu atât de mare pricepere şi  care se dovedeau a fi foarte folositoare, atâta vreme cât puteau fi luate în palme şi cărate în recipiente. Harry se simţea ca şi  când ar fi fost în convalescenţă după o boală scurtă, dar gravă,  impresie care i se accentua când o vedea pe Hermione atât de grijulie. Fulgi proaspeţi de nea începură să plutească iarăşi  peste ei, astfel că până şi poieniţa lor adăpostită fu acoperită de o pătură nouă de zăpadă.

După două nopţi în care dormise puţin, simţurile lui Harry  păreau mai ascuţite decât de obicei. Scăpaseră atât de greu din  mâinile lui Cap-de-Mort, încât acum acesta părea mai aproape decât în mod normal, mai ameninţător. Când se lăsă din nou întunericul şi Hermione se oferi să rămână de pază, Harry o refuză şi o trimise la culcare.

Harry puse o pernă veche în dreptul intrării în cort şi se aşeză, îmbrăcat cu toate puloverele pe care le avea, dar încă  înfrigurat, întunericul se adânci odată cu trecerea orelor şi  deveni până la urmă de nepătruns. Tocmai era pe punctul de aşi scoate Harta Ştrengarilor, ca să mai urmărească un pic  punctul lui Ginny, când îşi aminti că era vacanţa de Crăciun şi  că Ginny se întorsese probabil la Vizuină.

Cea mai mică mişcare părea amplificată de imensitatea  pădurii. Harry ştia că trebuia să fie plină de vieţuitoare, dar  spera ca acestea să rămână nemişcate şi tăcute, pentru a putea  distinge mişcările şi sunetele lor nevinovate de zgomotele care ar fi putut anunţa alte mişcări, aducătoare de primejdii. Îşi  aduse aminte de zgomotul unei pelerine târşâite peste frunze uscate, cu mulţi ani în urmă, şi imediat i se păru că aude iar acelaşi lucru, dar se scutură de acest gând, venindu-şi imediat în fire. Vrăjile lor protectoare funcţionaseră săptămâni întregi,  de ce să cedeze tocmai acum? Şi totuşi, nu putu să nu simtă că  era ceva diferit în noaptea aceea.

Se ridică brusc de câteva ori, cu gâtul amorţit din cauza  faptului că adormise, sprijinit într-un unghi ciudat, de peretele cortului. Noaptea, ca o catifea neagră, deveni atât de adâncă,  încât Harry se simţea ca şi când ar fi fost suspendat la pragul  dintre Dispariţie şi Apariţie. Tocmai ridicase o mână în faţa  ochilor, ca să verifice dacă îşi putea vedea degetele, când se întâmplă.

O lumină argintie strălucitoare apăru chiar în faţa lui,  mişcându-se printre copaci. Indiferent care era sursa, înainta  fără nici un zgomot. Lumina părea să plutească pur şi simplu către el. Sări în picioare şi ridică bagheta Hermionei; nu reuşi  să articuleze niciun sunet, toate i se opriră în gât. Mijii ochii,  timp în care lumina deveni orbitoare; copacii din faţa ei erau negri ca tăciunele, din cauza contrastului, iar lucrul respectiv se apropia din ce în ce mai tare.

În clipa aceea, sursa luminii ieşi la iveală