— Dă-i bătaie, iancheule, a spus Boar, uitându-se peste umăr.

Ollie s-a oprit să-şi tragă sufletul, apoi a continuat să urce.

După câteva minute, din munte s-au înălţat nişte pante abrupte. Drumeagul s-a subţiat într-o cărăruie îngustă. Glezna a început să i se umfle şi nu mai încăpea în gheată. Odată cu venirea zorilor, a început să toarne cu găleata. Stropii mari îl biciuiau pe piele. În lipsa copacilor care să le ofere ceva adăpost, Lucien s-a oprit sub o streaşină de piatră şi a scos sacul pe care îl căra cu el.

Boar s-a trântit pe pământ şi s-a şters de apă pe faţă. Ollie s-a aşezat şi el, uitându-se jos în vale. Urcaseră ore întregi şerpuind pe coasta muntelui, dar nu făcuseră nici jumătate de drum. A apăsat pe glezna umflată, încercând să-şi alunge temerile. O să înfrunt ploaia. O să mă târăsc dacă e nevoie. Orice-ar fi, numai să ajung acasă.

Lucien a desfăcut sacul, a deschis o gamelă şi i-a întins-o lui Ollie. După ce a băut o duşcă de apă, Ollie i-a dat-o mai departe lui Boar.

Călugărul a mai scos din sac o fâşie de carne făcută sul. A pus-o pe o stâncă, a tăiat-o în trei cu un briceag mic şi a dat fiecăruia câte o bucată.

Ollie s-a uitat la partea sa. Părea a fi carne de oaie fiartă cu lână cu tot. Călugării din Ascain, sau poate din Dax, pesemne că o pregătiseră în grabă, dat fiind că era cenuşie, plină de grăsime şi părea stricată. Chiar dacă arăta respingător, trebuia să o mănânce, ca să prindă destulă putere pentru încă douăsprezece ore de urcuş. Se pregătea să muşte din bucata îmblănită când l-a văzut pe Lucien îndepărtându-se ca de obicei, ca să mănânce singur.

Boar a oftat, şi-a pus bucata lui deoparte şi s-a sculat de jos. S-a dus la Lucien, care se aşezase pe un bolovan, cu gluga trasă peste cap.

— Vino să stai cu noi.

Călugărul şi-a ridicat privirea.

— Vrei să mă laşi iar să mănânc singur cu iancheul ăsta? a spus Boar, cu faţa bătută de ploaie. Mă simt mai bine în tovărăşia ta.

De pe masca de aramă a lui Lucien se prelingeau picături de apă.

— Pe mine nu mă deranjează. Eu nu mă sinchisesc de-aşa ceva, a continuat Boar şi s-a frecat la ochiul mort.

Lucien a şovăit câteva clipe, apoi s-a ridicat în picioare şi l-a urmat pe Boar.

Ollie s-a uitat la cei doi care se apropiau de adăpost.

— L-am rugat pe Lucien să stea cu noi, a spus Boar.

Ollie a dat din cap. Cu două săptămâni în urmă, gestul lui Boar l-ar fi luat prin surprindere. Însă, după drumul făcut alături de călugăr, Boar se îmblânzise oarecum. Era convins că locotenen-tul pricepuse că un ochi pierdut, chiar dacă însemna sfârşitul carierei sale de pilot, era nimic în comparaţie cu faţa îngrozitor de desfigurată a lui Lucien. Mai mult, Lucien îi arătase lui Boar – şi lui Ollie, de altfel – că puteai să intri în luptă chiar dacă erai beteag.

Boar a smuls un fir de blană din bucata de oaie şi a muşcat din ea.

Lucien s-a întors cu spatele şi a dat jos masca. Şi-a mărunţit porţia de carne, apoi a băgat câte o fărâmă în ceea ce îi rămăsese din gură şi a înghiţit-o cu apă. La mult timp după ce Ollie şi Boar terminaseră de mâncat, Lucien se chinuia încă să dumice mâncarea, ca un pacient care trebuie să dea pe gât un pumn de pastile.

Când a terminat, Lucien a dus mâna la mască.

— N-ai de ce s-o mai porţi, a spus Ollie. Doar dacă-ţi ţine de cald.

Lucien a aruncat o privire peste umăr.

— Nu-i nevoie, a întărit Boar.

Călugărul s-a gândit puţin, apoi a pus masca în sac.

Au adunat rămăşiţele de carne, ba chiar şi bucăţile de piele mestecată, şi le-au aruncat în sacul călugărului. Lui Ollie, cel puţin, îi era clar că Lucien nu voia să lase nici o urmă.

Au mai urcat o oră. La fiecare pas, lui Ollie i se părea că panta muntelui era tot mai abruptă. Muşchii coapsei îi ardeau. Glezna îi zvâcnea. Cu toată durerea, nu voia să se lase. Se forţa să urce, pas cu pas. Ploaia a început să se domolească şi negura s-a ridicat. Ollie a răsuflat uşurat când Lucien s-a oprit să se odihnească înainte de a porni pe cărarea plină de stânci din faţă.

Boar, care mergea înaintea lui Ollie, s-a oprit şi el să-şi tragă sufletul. Lucien s-a uitat în jos la Ollie şi i-a făcut semn cu braţul ridicat.

Ollie şi-a masat piciorul, uitându-se la el. A văzut un soi de linişte pe chipul desfigurat al lui Lucien, care scăpase de povara de a şi-l ascunde. Sclipirea din ochii bărbatului l-a făcut să creadă că era un zâmbet victorios, chiar dacă războiul îl lăsase fără falcă. Ollie a tras adânc aer în piept. A dat din cap şi, drept răspuns, a ridicat şi el braţul.

Din senin, s-a auzit un pocnet. Ollie a tresărit.

Călugărul şi-a dus mâna la piept. Printre degete a ţâşnit sânge. Ollie s-a căţărat în grabă până la el, dar o altă împuşcătură l-a făcut să se arunce la pământ. Zgomotul a răsunat în toată valea.

Boar, care se trântise deja pe spate, şi-a smuls pistolul din haina desfăcută în grabă.

Lucien s-a prăbuşit la pământ.

Un glonţ a ricoşat pe lângă urechea lui Ollie, împroşcându-l cu pietriş în obraz. A început să se caţăre până la Lucien.

Boar a tras două gloanţe în vale.

Ollie a târât trupul moale al