Degustatoarele citeste carti online gratis .PDF 📖

ROSELLA POSTORINO

DEGUSTĂTOARELE

Original: Le assaggiatrici

[At the Wolf's Table] (2018)

Traducere din italiană și note de:

BEATRICE CRISTINA BACIU

virtual-project.eu

2020

Un om poate trăi doar

uitând complet că este ca toți ceilalți.

Bertolt Brecht, Opera de trei parale

Am intrat pe rând. Așteptaserăm ore întregi afară, în picioare pe hol, și simțeam nevoia să stăm jos. Camera era mare, cu pereți albi. În centru, o masă lungă din lemn întinsă deja pentru noi. Ne-au făcut semn să luăm loc.

M-am așezat și am rămas așa, cu mâinile încrucișate pe burtă.

În fața mea, o farfurie de porțelan alb. Îmi era foame.

Celelalte femei s-au așezat în liniște. În total, eram zece.

Unele stăteau drept și grațios, cu părul prins în coc, altele se uitau în jur. Fata din fața mea își smulgea pielițele de la unghii, mărunțindu-le apoi cu dinții. Avea obrajii moi, pătați de cuperoză. Îi era foame.

La unsprezece dimineața, eram deja flămânde. Nu din cauza aerului de țară sau a călătoriei cu autobuzul. Golul acela din stomac era frică. De ani întregi ne era foame și frică, iar când aroma mâncărurilor ne-a ajuns sub nas, simțeam pulsul bătând în tâmple și aveam apă în gură. M-am uitat la fata care avea cuperoză. Era stăpânită de aceeași dorință.

Fasolea verde fusese gătită în unt topit. Nu mai mâncasem unt de la nunta mea. Mă ustura nasul de la aroma ardeilor copți, aveam farfuria plină ochi și nu făceam altceva decât să mă holbez la ea. În farfuria fetei din fața mea, în schimb, era orez cu mazăre.

„Mâncați!”, ni s-a spus din colțul încăperii, pe un ton ce părea puțin mai mult decât o invitație, ceva mai puțin decât un ordin.

Puteau să vadă pofta în ochii noștri. Gurile deschise, respirația accelerată. Am ezitat. Nimeni nu ne-a urat poftă bună, așa că poate încă mai aveam timp să mă ridic, să mulțumesc, găinile au fost generoase în această dimineață, un ou este suficient pentru mine astăzi.

Am numărat din nou comesenele. Eram zece, deci nu era Cina cea de Taină.

„Mâncați!”, ni s-a repetat din colțul încăperii, dar eu înfulecasem deja o păstaie și îmi simțeam sângele cum urcă și coboară din cap până în picioare, simțeam bătăile inimii domolindu-se. Ce festin mi-ai pregătit! Ardeii ăștia sunt atât de dulci! Un ospăț pentru mine – o masă de lemn, nici măcar o față de masă deasupra, porțelan de Aachen și zece femei. Dacă am purta văl, am arăta ca niște călugărițe. Cantina călugărițelor care au făcut jurământ de tăcere.

La început, am luat câțiva dumicați, ca și cum nu am fi fost obligate să înghițim tot, ca și cum am fi putut refuza această mâncare, acest prânz care nu era pentru noi, care ni se cuvenea întâmplător, după cum tot întâmplător eram vrednice să ne așezăm la masa lui. Apoi însă mâncarea a început să alunece pe esofag, ajungând în acea gaură, în stomac, și cu cât îl umplea mai mult, cu atât gaura se lărgea, cu atât strângeam mai tare furculițele. Ștrudelul de mere era atât de bun, încât brusc mi-au dat lacrimile. Atât de bun, încât băgăm în gură bucăți din ce în ce mai mari, înghițindu-le una după alta, până când am dat capul pe spate și mi-am tras sufletul sub ochii inamicilor mei.

•

Mama obișnuia să spună că, atunci când mănânci, te lupți cu moartea. A spus asta chiar înainte de Hitler, când mergeam la școala elementară numărul 10 din Braunsteingasse, în Berlin, iar Hitler încă nu exista. Îmi lega funda la șorțuleț și îmi dădea ghiozdanul, spunându-mi să fiu atentă când mănânc la prânz, să nu mă înec. Acasă, aveam prostul obicei de a vorbi non-stop, chiar și cu gura plină; trăncănești prea mult, îmi spunea, iar eu mă înecam, tocmai pentru că mă făcea să râd tonul acela dramatic, metoda ei educațională bazată pe amenințarea cu dispariția. De parcă fiecare gest de supraviețuire ne-ar expune pericolului de moarte. Viața era periculoasă, lumea întreagă – o ambuscadă.

După ce am terminat de mâncat, s-au apropiat doi soldați SS. Femeia din stânga mea s-a ridicat de pe scaun.

— Stai jos! Așază-te la loc!

Femeia a căzut înapoi pe scaun ca și cum ar fi fost împinsă.

Una dintre cozile împletite și răsucite în formă de melc în părțile laterale ale capului i s-a desprins din agrafă, legănându-se ușor.

— Nu aveți voie să vă ridicați! Veți rămâne aici, așezate la masă, până la noi ordine. În liniște!

Dacă mâncarea era contaminată, otrava avea să intre rapid în sânge.

Soldatul SS ne-a analizat pe fiecare în parte, pentru a ne testa reacțiile. Nu am scos niciun sunet. Apoi i s-a adresat din nou femeii care se ridicase. Purta un Dirndl{1}, poate în semn de respect.

— O oră va fi suficient, stai liniștită! i-a spus. După o oră, veți fi libere să plecați.

— Sau moarte, comentă o camaradă.

Am simțit cum mi se strânge cutia toracică. Fata care avea cuperoză și-a îngropat fața în palme, înăbușindu-și suspinele.

— Încetează! șuieră bruneta de lângă ea.

Dar deja plângeau și celelalte precum crocodilii sătui. Poate că era un efect al digestiei.

Am spus în șoaptă:

— Pot să te întreb cum te cheamă?

Fata care avea cuperoză nu și-a dat seama că vorbeam cu ea. Am întins brațul și i-am atins mâna. S-a întors, uitându-se la mine cu o expresie de neroadă. Îi plesniseră toate capilarele.

— Cum te cheamă? am repetat.

Neștiind dacă are voie să vorbească, fata s-a uitat la soldații din colțul încăperii, dar erau distrași. Era aproape douăsprezece și dădeau semne de oarecare toropeală. Poate că nu erau cu ochii pe ea.

— Leni, Leni Winter? a mormăit ea, ca și când ar fi fost o întrebare, dar era numele ei.

— Leni, eu sunt Rosa,