•

Leni abia trecuse de vârsta adolescenței. Îți puteai da seama după coapsele ei dolofane. Avea fața uneia pe care nu o atinsese nimeni într-un hambar, nici măcar în inerția epuizantă a sfârșitului recoltei.

În ’38, după plecarea fratelui meu Franz, Gregor m-a adus aici, la Gross-Partsch, să-i cunosc părinții. Se vor îndrăgosti de tine, îmi spunea, mândru de secretara berlineză pe care o cucerise și care se logodise cu șeful, ca în filme.

A fost plăcută călătoria aceea spre est, în atașul motocicletei. Spre est noi călătorim, spunea cântecul. Îl auzeam în difuzoare, nu doar pe 20 aprilie. Ziua de naștere a lui Hitler era în fiecare zi.

Era prima dată când mergeam cu feribotul și plecam din oraș cu un bărbat. Herta m-a lăsat să dorm în camera fiului său, iar pe el l-a trimis să doarmă la mansardă. După ce părinții lui au mers la culcare, Gregor a deschis ușa și s-a furișat în patul meu.

— Nu, am șoptit, nu aici.

— Atunci, hai în hambar!

Mi s-au umezit ochii.

— Nu pot, dacă ne vede mama ta?

Nu mai făcusem dragoste. Nu mai făcusem dragoste cu nimeni.

Gregor mi-a mângâiat buzele ușor, desenându-le conturul, apoi a apăsat cu vârful degetelor din ce în ce mai tare, până când mi-a dezvelit dinții, până când mi-a deschis gura, strecurând înăuntru două degete. Le simțeam uscate pe limba mea. Aș fi putut să strâng maxilarul, să-l mușc. Gregor nici măcar nu se gândise la asta. A avut mereu încredere în mine.

Peste noapte, nu m-am putut abține, am urcat în mansardă și de data asta am fost eu cea care a deschis ușa. Gregor dormea. Mi-am apropiat buzele întredeschise de ale sale, contopindu-mi respirația cu a lui, iar el s-a trezit.

— Voiai să știi cum miros când dorm? m-a întrebat zâmbind.

I-am strecurat unul, apoi două, apoi trei degete în gură, saliva umezindu-mi degetele. Asta era iubirea: o gură care nu mușcă. Sau posibilitatea de a mușca perfid, ca un câine care se întoarce împotriva stăpânului.

Purtam colierul cu pietre roșii, când, la întoarcerea cu feribotul, m-a luat pe după gât. Nu s-a întâmplat în hambarul părinților săi, ci într-o cabină fără hublou.

•

— Trebuie să plec de aici, a murmurat Leni.

Am auzit-o doar eu. Bruneta de lângă ea avea pomeți osoși, părul lucios și privirea aspră.

— Sșș, am spus, mângâind mâna lui Leni.

De data asta nu s-a împotrivit.

— Mai avem douăzeci de minute, aproape s-a terminat.

— Trebuie să plec de aici, a insistat ea.

Bruneta a privit-o pieziș.

— Chiar nu poți să taci, nu? a mustrat-o, dându-i un ghiont.

— Las-o în pace! am zis aproape urlând.

Soldații SS s-au întors spre mine.

— Ce se întâmplă?

Toate femeile s-au întors spre mine.

— Vă rog, a spus Leni.

Un soldat SS s-a apropiat de ea. A strâns-o de braț și i-a șoptit ceva la ureche. Ceva ce nu am auzit, dar care i-a schimonosit chipul până la desfigurare.

— Te simți rău? a întrebat un alt soldat.

Femeia în Dirndl a sărit din nou în picioare.

— Otrava!

S-au ridicat și celelalte, în timp ce lui Leni îi venea să vomite. Soldatul SS s-a îndepărtat la timp, pentru ca Leni să vomite pe podea.

Soldații au fugit afară, l-au strigat pe bucătar, l-au interogat.

Führerul avea dreptate, englezii încercau să-l otrăvească. Femeile se îmbrățișau, altele plângeau cu fața la perete, bruneta se învârtea de colo-colo cu mâinile în șolduri, scoțând un sunet ciudat pe nas. M-am dus la Leni și i-am ținut fruntea.

Femeile se țineau de burtă, dar nu aveau crampe. Își potoliseră foamea și nu erau obișnuite cu asta.

•

Ne-au ținut acolo mai bine de o oră. Au șters podeaua cu ziare și cu o cârpă umedă. A rămas în urmă o duhoare înțepătoare. Leni nu a murit, doar s-a oprit din tremurat. Apoi a adormit cu capul pe masă, cu mâna într-a mea și cu obrazul lipit de braț, ca o fetiță. Îmi simțeam stomacul strângându-se și bolborosind, dar eram prea obosită ca să mă agit.

Gregor se înrolase. Nu era un nazist. Nu am fost niciodată naziști. Când eram mică nu voiam să intru în Bund Deutscher Mädel{2}. Nu îmi plăcea eșarfa neagră pe sub gulerul cămășii albe. Nu am fost niciodată o nemțoaică adevărată.

Când le-a fost clar că nu mai era niciun motiv de îngrijorare, soldații au trezit-o pe Leni, ne-au aliniat și ne-au condus către autobuzul care urma să ne ducă acasă. Stomacul meu nu mai bolborosea. Se lăsase cucerit. Corpul meu absorbise mâncarea Führerului. Mâncarea Führerului circula prin sângele meu. Hitler era în siguranță. Mie îmi era iarăși foame.

Între pereții albi ai cantinei, în acea zi am devenit o degustătoare a lui Hitler.

Era toamna lui 1943, aveam douăzeci și șase de ani, cincizeci de ore de călătorie, șapte sute de kilometri parcurși. De la Berlin venisem în Prusia Răsăriteană, locul în care s-a născut Gregor, iar Gregor nu era acolo. Ca să scap de război, mă mutasem de o săptămână la Gross-Partsch.

Au venit neanunțați cu o zi în urmă acasă la socrii mei, spunând că o caută pe Rosa Sauer. Nu i-am auzit, pentru că eram în curtea din spate. Nu auzisem nici măcar zgomotul mașinii care parcase în fața casei, dar văzusem găinile alergând spre coteț.

— Pe tine te caută, a spus Herta.

— Cine?

S-a întors fără să răspundă. L-am strigat pe Zart, dar nu a venit. Era un motan monden, dimineața pleca la plimbare prin sat. Apoi am urmat-o pe Herta, gândindu-mă la cine m-ar putea căuta. Aici nu mă cunoaște nimeni, tocmai ce am ajuns. Oh, Doamne, s-a întors Gregor?

— S-a întors soțul meu? am întrebat-o.

Dar Herta era deja în bucătărie, cu spatele către ușa de la intrare, obturând lumina. Și Joseph era tot în picioare, cu o mână sprijinită de masă și corpul aplecat.

— Heil Hitler!

Două siluete umbrite au întins energic brațul drept către