L-am ridicat și eu, pășind peste prag. În bucătărie erau doi bărbați în uniformă gri-verzui. Umbra le întuneca fețele. Unul dintre ei a spus:

— Rosa Sauer!

Am dat din cap.

— Führerul are nevoie de dumneavoastră.

Führerul nu mă văzuse niciodată, și totuși avea nevoie de mine.

Herta și-a șters mâinile pe șorț, iar soldatul SS a continuat să vorbească. Mi se adresa mie, se uita doar la mine, mă analiza minuțios: forță de muncă cu o constituție sănătoasă și robustă… Sigur, foamea mă șubrezise puțin, sirenele din timpul raidurilor aeriene nocturne nu mă lăsau să dorm, pierderea a tot și a tuturor îmi distrusese ochii, dar fața era rotundă, părul era bogat și blond. Da, trebuie să vezi ca să crezi: o tânără ariană, deja călită de război, produs național sută la sută, o achiziție excelentă!

Soldatul SS s-a îndreptat spre ușă.

— Vă putem oferi ceva? a întrebat Herta cu o întârziere impardonabilă.

Oamenii de la țară nu știu să întâmpine oaspeți importanți. Joseph și-a îndreptat spatele.

— Venim mâine-dimineață la opt, să fiți gata! a spus soldatul care până atunci tăcuse, îndreptându-se și el către ușă.

Soldații SS erau prea politicoși. Sau poate nu le plăcea cafeaua de ghinde prăjite? Dar poate mai era vin, o sticlă păstrată în pivniță pentru când se va întoarce Gregor. Ideea e că nu au ținut cont de invitația Hertei, tardivă, ce-i drept. Sau poate că nu voiau să se lase pradă viciului, își căleau corpul prin abstinență. Viciul te face mai slab, iar ei aveau multă voință. Au strigat Heil Hitler, ridicând brațul spre mine.

Când mașina a plecat, m-am dus la fereastră. Dârele roților pe pietriș trasau drumul către condamnarea mea la moarte. M-am dus la altă fereastră, într-o altă cameră, alergând dintr-o parte în alta a casei, în căutare de aer, o cale de scăpare. Herta și Joseph mă urmăreau. Vă rog, lăsați-mă să gândesc! Lăsați-mă să respir!

După spusele soldaților SS, primarul fusese cel care mi-a menționat numele. Primarul unui sat îi știe pe toți, chiar și pe cei nou-veniți.

— Trebuie să găsim o cale!

Joseph și-a luat bărbia în pumn și o strângea ca și cum de acolo ar fi putut ieși soluția.

Să lucrezi pentru Hitler, să-ți sacrifici viața pentru el, nu asta făceau toți germanii? Dar că aș putea ingera mâncare otrăvită și să mor așa, fără să fiu împușcată sau în urma unei explozii, Joseph nu putea să accepte așa ceva. O moarte în surdină, în afara scenei. Aș fi murit ca un șobolan, nu ca un erou. Femeile nu mor ca eroii.

— Trebuie să plec.

Mi-am sprijinit capul de fereastră și, de fiecare dată când încercam să respir adânc, mă oprea un junghi în claviculă. M-am mutam la altă fereastră. Un junghi în coaste. Nu reușeam să respir.

— Am venit aici pentru un trai mai bun și, în schimb, risc să mor otrăvită.

Râdeam plină de resentimente. Le-o reproșam socrilor mei, ca și cum ei ar fi fost cei care le spuseseră numele meu soldaților SS.

— Trebuie să te ascunzi, a spus Joseph, să te refugiezi undeva.

— În pădure, sugeră Herta.

— Unde în pădure? Să mor de frig și de foame?

— Îți vom aduce noi de mâncare.

— Firește, a confirmat Joseph, nu te abandonăm.

— Și dacă vin să mă caute?

Herta s-a uitat la soțul ei.

— Tu crezi că o vor căuta?

— N-o să le pice bine, asta nu va…

Joseph nu se hazarda. Eram un dezertor fără armată. Eram ridicolă.

— Te-ai putea întoarce la Berlin, a propus el.

— Da, te-ai putea întoarce acasă, a repetat Herta, nu te vor urmări până acolo.

— Nu mai am casă la Berlin, ați uitat? Dacă n-aș fi fost constrânsă, n-aș fi venit niciodată aici!

Fața Hertei s-a contractat. Într-o clipă, depășisem limita decenței față de rolul fiecăreia dintre noi, față de puținele lucruri pe care le știam una despre cealaltă.

— Îmi pare rău, nu voiam să spun…

— Las-o baltă! mi-a tăiat-o scurt.

Am fost nepoliticoasă cu ea, dar în același timp deschisesem larg ușa încrederii dintre noi. Am simțit-o atât de aproape, încât aș fi vrut să mă agăț de gâtul ei și să strig: Țineți-mă cu dumneavoastră, aveți grijă de minei

— Și voi? am întrebat. Dacă vin și nu mă găsesc, se vor răzbuna pe voi.

— O să ne descurcăm, a răspuns Herta și a plecat.

— Ce putem să facem?

Joseph și-a luat pumnul din bărbie. Soluția nu era acolo. Preferam să mor într-un loc necunoscut decât în orașul meu, unde nu mai aveam pe nimeni.

•

În cea de-a doua zi de când devenisem degustătoare, m-am trezit în zorii zilei. Cocoșul cântase, iar broaștele se opriseră brusc din orăcăit, ca și cum s-ar fi prăbușit toate de somn. Abia atunci m-am simțit singură, după o noapte întreagă în care stătusem trează. În reflecția din geam am văzut cearcăne în jurul ochilor și m-am recunoscut. Nu era din cauza insomniei sau a războiului. Acele dâre întunecate fuseseră mereu acolo, pe fața mea. Mama îmi spunea: mai închide cărțile alea, uită-te la fața ta! tata zicea: credeți că are deficiență de fier, domnule doctor?, iar fratele meu își freca fruntea de a mea, pentru că dezmierdarea aceea mătăsoasă îl făcea să adoarmă. În reflecția din geam am văzut aceiași ochi încercănați ca atunci când eram copil și am înțeles că erau un semn prevestitor.

Am ieșit să-l caut pe Zart, care moțăia încolăcit lângă gardul cotețului, ca și cum ar fi avut grijă de găini. Nu era înțelept să lași doamnele nesupravegheate. Zart era un bărbat de modă veche, așa că știa asta. Gregor, în schimb, plecase. Voia să fie un bun german, nu un soț bun.

Prima dată când am ieșit împreună, mi-a dat întâlnire la o cafenea din apropierea Domului și a întârziat. Ne-am așezat la o masă afară. Era cam frig, în ciuda soarelui care scălda orașul. M-am delectat descifrând un motiv muzical în corul păsărilor și un spectacol de dans în zborul lor, făcut special pentru mine, pentru acel moment