care sosise în sfârșit și semăna cu iubirea pe care o așteptam încă de când eram mică. O pasăre s-a desprins din stol. Mândră și răzleață, cobora în picaj, ca și cum ar fi vrut să plonjeze în râul Spree. Atingea apa cu aripile întinse și imediat se înălța iar. Fusese doar dorința spontană de a evada, un moment de inconștiență, gestul impulsiv al euforiei. Acea euforie mă făcea să-mi sfârâie tălpile. În fața șefului meu, tânărul inginer care stătea cu mine la masă, mi-am dat seama că sunt euforică. Fericirea era abia la început.

Comandasem o felie de plăcintă cu mere și nici măcar nu o gustasem. Gregor a remarcat acest lucru: Nu-ți place? Nu știu, am spus râzând. Am împins farfuria în fața lui, oferindu-i-o, iar când l-am văzut înfulecând primul dumicat, mestecând de zor cu o frenezie naturală, mi s-a făcut poftă și mie. Așa că am luat o bucată, apoi încă una, și ne-am trezit mâncând din aceeași farfurie, discutând fără un subiect anume, fără să ne uităm unul la celălalt, de parcă asta ar fi fost deja prea intim, până când furculițele noastre s-au atins brusc. În acel moment am tăcut, ridicându-ne capetele. Ne-am privit îndelung, în timp ce păsările continuau să zboare sau se odihneau pe ramuri, pe balustrade, pe felinare, cine știe, poate că își îndreptau ciocul spre râu pentru a plonja în el, fără să mai iasă vreodată. Apoi Gregor mi-a blocat intenționat furculița cu a lui. Era ca și cum m-ar fi atins.

•

Herta a venit să adune ouăle mai târziu decât de obicei. Poate și ea avusese insomnii noaptea trecută, iar în dimineața aceea nu reușise să se trezească. M-a găsit neclintită pe scaunul de metal ruginit, cu Zart ghemuit în poală. S-a așezat lângă mine, uitând de micul dejun.

Ușa a scârțâit.

— Au venit deja? a întrebat Herta.

Joseph, sprijinit de tocul ușii, a făcut semn că nu.

— Ouăle, a spus cu arătătorul în aer.

Zart l-a urmat împleticindu-se. Îmi lipsea căldura lui.

Lumina slabă a răsăritului se retrăsese deja precum refluxul apei, lăsând cerul dimineții gol, palid, fără vlagă. Găinile au început să cotcodăcească, păsările să ciripească, albinele să bâzâie în bătaia luminii care îmi dădea dureri de cap, dar scârțâitul unui vehicul care frâna le-a amuțit.

— Trezește-te, Rosa Sauer! am auzit un strigăt.

Herta și cu mine am sărit în picioare, iar Joseph s-a întors cu ouăle în mână. Nu și-a dat seama că a strâns unul atât de tare încât l-a spart. Gălbenușul i s-a scurs printre degete în picături cleioase, de un portocal iu-strălucitor. Eu nu puteam decât să le urmăresc traseul. Erau pe punctul de a se desprinde de pe pielea lui și aveau să atingă solul fără niciun sunet.

— Grăbește-te, Rosa Sauer! au insistat soldații SS.

Herta m-a bătut pe spate și am plecat.

Aș fi preferat să-l aștept pe Gregor să se întoarcă. Să cred că războiul se va sfârși. Aș fi preferat să mănânc.

•

În autobuz, am aruncat o privire scurtă și m-am așezat pe primul loc liber, departe de celelalte femei. Erau patru, două stăteau împreună, celelalte stăteau singure. Nu îmi aminteam numele lor. Îl știam doar pe al lui Leni, care nu urcase încă.

Niciuna nu mi-a răspuns când am salutat. M-am uitat la Herta și la Joseph pe geamul murdar de dârele lăsate de ploaie. Din pragul ușii, ea îmi făcea cu mâna, în ciuda artrozei, iar el încă ținea în mână oul spart. Am privit casa – șindrilele înnegrite de mușchi, tencuiala roz și florile de valeriană crescute în pâlcuri pe pământul necultivat – până când a dispărut în spatele curbei. Aveam să mă uit la ea în fiecare dimineață, ca și când urma să n-o mai văd niciodată. Apoi a încetat să mai fie un regret.

Cartierul general din Rastenburg era la trei kilometri de Gross-Partsch, ascuns în pădure, invizibil din aer. Joseph mi-a povestit că, atunci când muncitorii au început să-l construiască, localnicii se întrebau ce e cu forfota aceea de furgonete și camioane. Avioanele militare sovietice nu au localizat niciodată acel loc. Dar noi știam că Hitler era acolo, că se ascundea în apropiere și că poate vara se foia în pat, încercând să omoare țânțarii care nu-l lăsau să doarmă. Poate și el își scărpina înțepăturile roșii, doborât de impulsurile contradictorii pe care mâncărimea le generează. Pe cât de mult detești arhipelagul de papule de pe piele, o parte din tine nu vrea să te vindeci. E atât de intensă plăcerea scărpinatului!

I-au spus Wolfsschanze, Bârlogul Lupului. „Lupul” era porecla lui. La fel de neajutorată ca Scufița Roșie, ajunsesem în burta lui. O legiune de vânători îl căuta și, ca să pună mâna pe el, m-ar fi ucis și pe mine.

3.

Odată ajunse în Krausendorf, ne-au aliniat și ne-au dus una câte una într-o școală din cărămidă roșie folosită drept cazarmă militară. Am trecut pragul cu docilitatea vacilor. Soldații SS ne-au oprit pe coridor și ne-au percheziționat. Era îngrozitor să le simți mâinile stăruind pe șolduri, la subsuori și să nu poți face nimic altceva decât să-ți ții respirația.

Am răspuns la apel, iar ei consemnau prezența într-un registru. Am aflat că pe bruneta care o înghiontise pe Leni o cheamă Elfriede Kuhn.

Două câte două, ne-au băgat într-o cameră care mirosea a dezinfectant, celelalte așteptându-și rândul afară. Mi-am sprijinit cotul pe banca de școlar, iar un bărbat în halat alb mi-a legat strâns garoul în jurul brațului și mi-a apăsat pe venă cu arătătorul și degetul mijlociu. Odată cu prelevarea sângelui, ne-a fost stabilit oficial statutul de cobai. Dacă în ziua precedentă ar fi putut să pară o inaugurare sau o repetiție generală, începând din acel moment munca noastră de degustătoare începuse în mod oficial.

Când acul mi-a străpuns vena, am întors capul. Elfriede era lângă mine, se uita fix la seringa care îi aspira sângele, umplându-se cu o culoare roșie care devenea din ce în ce mai închisă. N-am putut niciodată să mă uit la propriul