meu sânge. Vederea acelui lichid de culoare închisă, ceva care provine din interiorul meu, îmi provoacă amețeli. Așa că mă uitam la ea, la postura ei de axă carteziană, la indiferența ei. Intuiam frumusețea lui Elfriede, dar încă nu o puteam vedea, o teoremă matematică pe cale de a fi demonstrată.

Până să-mi dau seama, profilul său devenise brusc un chip aspru care se holba la mine. Nările îi erau larg deschise, de parcă nu avea aer. Eu am deschis gura ca să respir, fără să spun nimic.

— Țineți apăsat aici, mi-a spus bărbatul în halat alb, presând un tampon de vată pe piele.

Am auzit garoul lui Elfriede desfăcându-se cu o pocnitură și scaunul târât pe podea. M-am ridicat și eu.

•

În sala de mese, am așteptat să se așeze celelalte.

Cele mai multe aveau tendința să se așeze pe același scaun ca în ziua precedentă. Cel din fața lui Leni rămăsese liber, iar din acel moment a devenit al meu.

După micul dejun, lapte și fructe, ne-au servit prânzul. În farfuria mea, plăcintă cu sparanghel. Cu timpul, aveam să înțeleg că administrarea diferitelor combinații de alimente unor grupuri diferite era o procedură de control suplimentar.

Am studiat sala de mese, așa cum studiezi un mediu străin. Ferestrele cu gratii de fier, ieșirea înspre curte păzită în permanență de un soldat, pereții fără tablouri. În prima zi de școală, când mama m-a lăsat în clasă și a plecat, gândul că mi s-ar fi putut întâmpla ceva rău fără ca ea să știe m-a întristat. Ceea ce m-a afectat nu era pericolul lumii din jurul meu, ci neputința mamei mele. Mi se părea inacceptabil ca viața mea să continue fără ca ea să o cunoască. Orice rămânea nedezvăluit, chiar și neintenționat, era deja o trădare. În clasă, am căutat o crăpătură în perete, o pânză de păianjen, ceva care ar fi putut să fie un secret al meu. Ochii mei au rătăcit prin încăperea care părea enormă. Apoi am observat că lipsește o bucată din plintă și m-am liniștit.

În cantina din Krausendorf, plinta era intactă. Gregor nu era acolo, iar eu eram singură. Cizmele soldaților SS dictau ritmul mesei, marcau numărătoarea inversă a potențialei noastre morți. Ce delicatesă acest sparanghel! Dar otrava nu este amară? Înghițeam și îmi stătea inima-n loc.

Elfriede mânca tot sparanghel și mă studia. Beam apă pahar după pahar pentru a dilua angoasa. Poate o intriga rochia mea. Poate avea dreptate Herta. Poate că acel imprimeu în carouri nu era potrivit, doar nu mergeam la birou, nu mai lucram la Berlin. Renunță la aerul ăla de oraș, mi-a spus soacra mea, altfel toată lumea se va uita la tine chiorâș. Elfriede nu se uita la mine chiorâș, sau poate că da, însă eu mă îmbrăcasem cu rochia cea mai confortabilă, cea pe care am purtat-o cel mai des – uniforma, cum îi spunea Gregor. Cea cu care nu trebuia să-mi fac probleme. Nici dacă îmi stă bine, nici dacă îmi poartă noroc. Era o protecție, chiar și față de Elfriede, care mă studia și nu ascundea asta. Studia carourile cu atâta vehemență, mai să mi le smulgă. Cu atâta vehemență, încât mi-ar fi destrămat tivul, mi-ar fi dezlegat șireturile pantofilor cu toc, mi-ar fi dezumflat bucla formată pe tâmplă, în timp ce eu continuam să beau, simțind vezica umflându-se.

Încă nu se terminase masa de prânz și nu știam dacă aveam voie să ne ridicăm. Mă durea vezica, la fel ca în pivnița din Budengasse, unde eu și cu mama, alături de ceilalți vecini, ne refugiam noaptea, când porneau alarmele. Aici însă nu era nicio găleată în colț, iar eu nu mai puteam să mă țin. Chiar înainte să mă hotărăsc, m-am ridicat și am cerut să merg la baie. Soldații SS au încuviințat din cap. În timp ce un bărbat foarte înalt mă conducea pe coridor, am auzit vocea lui Elfriede:

— Și eu am nevoie la baie.

Faianța era uzată, cu interstițiile înnegrite. Două chiuvete și patru uși. Soldatul SS a rămas de pază pe coridor. Elfriede și cu mine am intrat. M-am retras în una dintre toalete. Nu am auzit nicio altă ușă închizându-se și nici apa curgând. Elfriede dispăruse sau trăgea cu urechea. Clipocitul urinei mele în liniștea băii m-a umilit. Când am deschis ușa, ea a blocat-o cu vârful pantofului. Mi-a pus o mână pe umăr, lipindu-mă de perete. Faianța mirosea a dezinfectant. Și-a apropiat fața de a mea cu tandrețe.

— Ce vrei? mi-a zis.

— Eu?

— De ce te uitai la mine când ne lua sânge?

Am încercat să mă eliberez, dar nu m-a lăsat.

— Te sfătuiesc să îți vezi de treaba ta. Aici, cel mai bine e ca fiecare să-și vadă de treabă.

— Problema e că nu suport să mă uit la sângele meu.

— Și la sângele altora poți să te uiți?

Un sunet de metal pe lemn ne-a făcut să tresărim. Elfriede s-a retras.

— Ce faceți acolo? a întrebat de afară soldatul SS, apoi a intrat.

Faianța era umedă și rece sau poate era doar transpirația de pe spatele meu.

— Complotați?

Purta cizme gigantice, perfecte pentru a zdrobi capete de șarpe.

— Am avut o amețeală, poate din cauza că mi-au recoltat sânge, am bolborosit atingându-mi punctul roșu din scobitura cotului, deasupra venei umflate. Ea m-a ajutat. Acuma mi-e mai bine.

Soldatul ne-a avertizat că, dacă ne mai prinde în ipostaze intime, are să ne dea o lecție. De fapt, nu, avea să profite și el, a spus. Și în acel moment, în mod neașteptat, a râs.

Ne-am întors în sala de mese. Lunganul ne controla mișcările.

Se înșelase. Între mine și Elfriede nu era intimitate, era teamă.

Îi studiam pe ceilalți și spațiul din jurul nostru cu teroarea inconștientă a celui care tocmai a venit pe lume.

Seara, în baia familiei Sauer, aroma sparanghelului pe care îl emana urina mea m-a făcut să mă gândesc la Elfriede. Probabil că și ea, stând pe closet, simțea același miros. Și poate și Hitler, în buncărul său, la Wolfsschanze. În acea