M-am născut pe 27 decembrie 1917, cu unsprezece luni înainte ca Marele Război să se fi încheiat. Un cadou de Crăciun la sfârșitul petrecerii. Mama îmi spunea că Moș Crăciun uitase de mine, apoi m-a auzit țipând pe sanie, înfășurată în atâtea pături, că nici nu mă vedeam, așa că s-a întors la Berlin, fără voia lui. Abia începuse perioada lui de concediu și livrarea aceea neprogramată era o adevărată pacoste. Bine că și-a dat seama, zicea tata, în anul acela ai fost singurul nostru cadou.

Tata era lucrător feroviar, mama era croitoreasă. Podeaua din sufragerie era mereu presărată cu bobine și ață de toate culorile. Mama lingea capătul aței ca s-o introducă mai ușor în urechile acului, iar eu o imitam. Pe ascuns, sugeam capătul firului și îl pipăiam cu limba, verificându-i consistența pe cerul gurii. Apoi, când devenea un grăunte umed, nu puteam rezista ideii de a-l înghiți ca să văd dacă, odată ajuns în corpul meu, m-ar fi ucis. Îmi petreceam următoarele câteva minute intuind semnalele iminentei mele morți, dar, pentru că nu muream, uitam. Păstram secretul oricum, iar noaptea îmi reaminteam, convinsă fiind că a sosit vremea. Jocul de-a moartea a început foarte devreme. Nu povesteam nimănui despre asta.

Seara, tata asculta radioul, în timp ce mama mătura firele de pe jos, după care mergea la culcare cu Deutsche Allgemeine Zeitung{3} deschis, nerăbdătoare să citească un nou fragment din foiletonul ei preferat. Asta a fost copilăria mea: aburul de pe ferestrele care dădeau în Budengasse, tabla înmulțirii învățată pe dinafară înainte de vreme, drumul pe jos către școală cu pantofii prea mari, iar mai apoi prea mici, furnicile decapitate cu unghiile, duminicile când mama și tata citeau de la amvon, ea psalmul, el Epistolele către Corinteni, iar eu îi ascultam din strană, mândră sau plictisită, cu o monedă de un pfenig ascunsă în gură. Metalul era sărat, mă pișca, îmi dădeam ochii peste cap de plăcere, împingeam moneda cu limba până înspre faringe, cât mai la limită, pe punctul de a se rostogoli, apoi o scuipam brusc. Copilăria mea erau cărțile sub pernă, cântecele de leagăn pe care le cântam cu tata, baba-oarba pe stradă, Stollen{4} la Crăciun, excursiile la Tiergarten, ziua în care m-am dus lângă pătuțul lui Franz, i-am băgat mânuța între dinții mei și l-am mușcat foarte tare. Fratele meu a urlat așa cum urlă bebelușii când se trezesc. Nimeni nu a aflat ce îi făcusem.

A fost o copilărie plină de greșeli și de secrete, iar eu eram prea preocupată să le păstrez în taină ca să mă gândesc la alții. Nu mă întrebam de unde luau părinții mei laptele, care costa sute, apoi mii de mărci, dacă jefuiau magazinele alimentare sfidând poliția. Nici măcar ani mai târziu nu m-am întrebat dacă și ei s-au simțit umiliți de Tratatul de la Versailles, dacă detestau Statele Unite, ca toți ceilalți, dacă se considerau condamnați pe nedrept, întrucât erau vinovați de un război la care tatăl meu luase parte. Petrecuse o noapte întreagă într-o groapă cu un francez mort și la un moment dat adormise lângă cadavru.

La vremea aceea, când Germania era congestionată de răni, mama lingea capătul firului cu buzele trase spre interior, făcând un bot de țestoasă care îmi stârnea râsul. Tata, după serviciu, asculta postul de radio fumând țigări Juno, iar Franz moțăia în leagăn cu brațul îndoit și cu mâna la ureche, cu degețelele strânse în palmele sale moi.

În dormitor, eu îmi făceam inventarul greșelilor și al secretelor, fără nicio remușcare.

— Nu înțeleg nimic, se văicări Leni.

Stăteam în cantină, la masa deja strânsă după cină, cu cărțile deschise și creioane pe care ni le oferiseră soldații.

— Sunt prea multe cuvinte grele.

— De exemplu?

— Alimză… nu, amilază, stai…

Leni citea un paragraf:

— Amilază salivară, sau celălalt, pepsi… hm, pep-si-no-gen.

La o săptămână de când ne începuserăm munca, bucătarul a venit în sala de mese și ne-a dat câteva cărți despre nutriție, rugându-ne să le citim. Ne-a spus că aveam o sarcină importantă care trebuia tratată cu responsabilitate. S-a prezentat drept Otto Günther, dar noi știam că toată lumea îi spune Krümel – Firmiturică. Soldații SS așa îi spuneau când vorbeau despre el. Poate pentru că era scund și pricăjit. Când am ajuns în cazarmă, el era deja la treabă cu întreg personalul, pregătind micul dejun pe care noi îl luam imediat, în timp ce Hitler mânca pe la zece, după ce primea informații de pe front. Apoi, în jur de unsprezece, mâncam ceea ce el urma să mănânce la prânz. După ora de așteptare, ne duceau acasă, iar la cinci după-amiaza veneau să ne ia înapoi ca să degustăm cina.

În dimineața în care Krümel ne-a dat cărțile, una dintre femei a frunzărit câteva pagini, pufnind și scuturându-și umerii. Avea umerii lați, pătrățoși, disproporționați față de gleznele subțiri descoperite de fusta neagră. O chema Augustine. Leni, în schimb, era palidă, de parcă ar fi fost anunțată că o așteaptă un examen și era convinsă că nu o să-l ia. Pentru mine era un fel de consolare. Nu că aș fi considerat util să memorez etapele procesului de digestie și nici nu țineam să fac o impresie bună. Acele scheme și tabelele erau o formă de recreere. Mă recunoșteam în plăcerea pe care am avut-o dintotdeauna, aceea de a învăța, reușind să mă amăgesc că nu mă voi pierde.

— Nu o să reușesc niciodată, a spus Leni. Crezi că o să ne asculte?

— Soldații să se așeze la catedră și să ne dea note? Fii serioasă! i-am spus zâmbind.

Leni nu mi-a întors zâmbetul.

— Poate medicul, la următoarea recoltare. Poate o să ne pună o întrebare-capcană.

— Ar fi amuzant.

— Ce e atât de amuzant?

— Eu am senzația că sunt spion printre mațele lui Hitler, am spus cu o voioșie inexplicabilă. Dacă facem un calcul aproximativ, chiar putem deduce momentul în care i se va dilata sfincterul.

— Este