Nu era dezgustător, era uman. Adolf Hitler era o ființă umană care digera.

— Doamna profesoară a terminat lecția? Doar ca să știm, să te aplaudăm după ce închei conferința.

Cea care vorbise era Augustine, femeia îmbrăcată în negru, cu umeri pătrățoși. Soldații nu ne-au cerut să facem liniște. La dorința bucătarului, cantina luase din nou forma unei săli de clasă și acea dorință trebuia respectată.

— Îmi pare rău, am spus, lăsând capul în jos, nu voiam să te enervez.

— Știm că ai studiat la oraș.

— Și pe tine ce te interesează studiile ei? a intervenit Ulla. Acuma e aici și mănâncă la fel ca noi, mâncăruri delicioase, Slavă Cerului, condimentate doar cu un strop de otravă, a chicotit ea de una singură.

Cu talia mică și sânii ridicați, Ulla era o bucățică, așa îi spuneau soldații SS. Decupa din reviste fotografii cu actrițe și le lipea pe un caiet, pe care câteodată îl răsfoia, explicându-le una câte una: obrajii de porțelan ai lui Anny Ondra, care s-a căsătorit cu Max Schmeling, boxerul; buzele lui Ilse Werner, moi și cărnoase, cântând la radio refrenul din Sing ein Lied Wenn Du mal Traurig bist{5} – pentru că era suficient să cânți un cântec ca să nu te simți trist și singur, iar cineva trebuia să le spună asta soldaților germani. Însă preferata Ullei era Zarah Leander{6}, cu sprâncenele ei în formă de aripi de pescăruș și zulufi pe lângă tâmple, în filmul Habanera.

— Faci foarte bine că vii așa elegantă în cazarmă, mi-a spus.

Purtam o rochie vișinie, cu guler franțuzesc și mâneci bufante, pe care mi-o croise mama.

— Dacă mori, măcar ești cu hainele bune. Nu mai trebuie să te aranjeze.

— De ce continuați să vorbiți despre lucruri oribile? s-a plâns Leni.

Avea dreptate Herta, pe fete le deranja aspectul meu. Nu numai pe Elfriede, care a doua zi mi-a studiat carourile rochiei și care în acel moment citea cu spatele lipit de perete, cu creionul între buze ca o țigară stinsă. Părea că nu mai avea chef să stea jos. Părea tot timpul pe picior de plecare.

— Îți place rochia asta?

Ulla a ezitat, apoi mi-a răspuns:

— E puțin conservatoare, dar are o croială oarecum pariziană. Oricum e mai frumoasă decât Dirndl-ul cu care ar vrea Frau Goebbels să ne îmbrăcăm. Să-l îmbrace ea, a adăugat în șoaptă, indicând-o cu privirea pe tânăra care stătea lângă mine, cea care în prima zi se ridicase după masa de prânz.

Gertrude nu a auzit-o.

— Dumnezeule, câte tâmpenii!

Augustine a lovit cu palmele în masă ca și cum și-ar fi luat avânt și a plecat. Nu știa cum să încheie acea discuție melodramatică și s-a gândit să se ducă la Elfriede. Ea însă nu și-a ridicat ochii din manual.

— Deci îți place sau nu? am repetat.

Părând că face un efort, Ulla a recunoscut:

— Da.

— Bine, atunci ți-o dau ție.

O bufnitură surdă m-a făcut să ridic capul. Elfriede închisese cartea, încrucișându-și brațele. Creionul era tot în gură.

— Deci ce faci? Te dezbraci ca Sfântul Francisc aici, de față cu toată lumea, și i-o dai?

Augustine a rânjit, căutând sprijin în Elfriede. Ea a rămas impasibilă.

M-am întors către Ulla:

— Ți-o aduc mâine dacă vrei. De fapt, imediat după ce o spăl.

În încăpere s-a propagat un zumzet. Elfriede s-a îndepărtat de perete și s-a așezat în fața mea. A trântit manualul pe masă, așezându-și palma pe el, apoi a bătut odată cu degetele în copertă, uitându-se la mine. Augustine mă privea și ea, convinsă că în clipa următoare îmi voi primi sentința, dar Elfriede tăcea, cu degetele neclintite.

— Vine de la Berlin ca să ne dea de pomană, a spus Augustine, punând sare pe rană. Lecție de biologie și caritate creștină. Chiar vrea să ne demonstreze că ne e superioară.

— O vreau, a răspuns Ulla.

— Va fi a ta, am răspuns.

Augustine scoase limba. Urma să descopăr că așa făcea mereu când era nemulțumită de ceva.

— Dar ce dracu’…

— Alinierea! au ordonat soldații. Timpul a expirat.

Fetele s-au ridicat rapid. Circul Augustinei le fascina, dar dorința de a părăsi sala de mese era mai puternică. Ne întorceam și astăzi tefere acasă.

În timp ce mă așezam în rând, Ulla mi-a dat un cot.

— Mulțumesc, a spus și a alergat în față.

Elfriede era în spatele meu:

— Nu este o școală de fete, berlinezo, este o cazarmă.

— Vezi-ți de treaba ta! m-am surprins răspunzând și deja îmi ardea ceafa. Tu m-ai învățat asta, nu?

Părea mai mult o scuză decât o provocare.

Mi-aș fi dorit să mă înțeleg cu Elfriede, nu să intru în conflict cu ea, și nu înțelegeam de ce se întâmpla asta.

— În orice caz, a spus, are dreptate puștoaica. Nu e nimic amuzant în cărțile alea. Asta dacă nu cumva vrei să afli despre simptomele cauzate de diferitele forme de otrăvire. Îți place să te pregătești pentru moarte?

Am continuat să merg fără să-i răspund.

Chiar în seara aceea am spălat rochia de culoarea vinului pentru Ulla. Decizia de a i-o dărui nu era un act de generozitate și nici măcar un mod de a-mi atrage simpatia. Să o văd purtată de ea era ca și cum mi-aș fi transferat viața din capitală la Gross-Partsch și astfel aș fi trăit în mai multe locuri. Era resemnare.

Trei zile mai târziu i-am dat-o, uscată și călcată, învelită în ziar. Nu aveam s-o văd niciodată purtând-o la masă.

Herta mi-a luat măsurile și a ajustat o parte din hainele ei pentru mine, îngustându-le pe talie și scurtându-le puțin la insistențele mele. E la modă, îi explicam. Moda berlineză, răspundea ea ținând acele între buze la fel ca mama, fără nici măcar un fir de ață pe podeaua casei sale de la țară.

Am păstrat rochia în carouri în șifonierul care fusese al lui Gregor, împreună cu toate hainele mele de serviciu. Pantofii erau aceiași. Unde te duci cu tocurile alea? mă admonesta Herta, dar numai cu acei pantofi îmi recunoșteam pașii,