oricât de nesiguri deveniseră. În diminețile cu ceață mi se întâmpla să scot rochia în carouri, apucând umerașul cu furie. Nu aveam niciun motiv să mă pierd printre degustătoare, nu aveam nimic de împărțit cu ele, de ce țineam să fiu acceptată de ele?

Apoi îmi vedeam cearcănele în oglindă și furia se transforma în deznădejde. Puneam rochia în carouri în întunericul șifonierului, închizând ușa. Acele cearcăne fuseseră un avertisment, iar eu nu reușisem să-l deslușesc, să-mi anticipez destinul, să-i stau în cale. Acum, când acea prosternare de care mi-a fost întotdeauna frică mă ajunsese din urmă, îmi era clar că nu mai era loc pentru fetița care cânta în corul școlii, care patina cu prietenele ei după-amiaza, care le dădea temele la geometrie. Nu mai eram secretara de care se îndrăgostise șeful ei, ci o femeie pe care războiul o îmbătrânise brusc, pentru că soarta îi era pecetluită.

•

În noaptea aceea din martie 43, noaptea în care destinul meu a luat o altă întorsătură, sirena raidului aerian a vuit ca de obicei – un scurt avânt, apoi mugetul prelung, și mama s-a dat jos din pat:

— Trezește-te, Rosa, mi-a strigat. Ne bombardează.

Din ziua în care tatăl meu a murit, am dormit în locul lui, ca să fiu lângă ea. Eram două femei adulte, fiecare cunoscuse viața de zi cu zi a patului conjugal și o pierduse. Mirosul atât de asemănător al trupurilor noastre sub pături avea ceva obscen. Dar voiam să-i țin companie când se trezea noaptea, chiar dacă sirena nu suna. Sau poate că îmi era teamă să dorm singură. De aceea, după plecarea lui Gregor, am renunțat la apartamentul nostru închiriat în Altemesseweg și m-am mutat înapoi cu părinții mei. Încă mai învățam cum să fiu soție și deja trebuia să mă opresc și să redevin fiică.

— Grăbește-te, mi-a spus, văzând că îmi caut ceva de îmbrăcat.

Și-a aruncat haina peste cămașa de noapte și a coborât în papuci.

Sirena nu era diferită de cele anterioare. O jeluire care dura îndelung și tot urca, ca și cum urma să dureze pentru totdeauna, dar după unsprezece secunde cobora tonul, se estompa. Apoi o lua de la capăt.

Toate cele de dinainte fuseseră alarme false. De fiecare dată, alergam pe scări cu lanternele aprinse, deși era în vigoare un ordin de stingere a luminilor pe timp de noapte. În întuneric ne-am fi împiedicat, ne-am fi lovit de ceilalți locatari care se îndreptau tot spre pivniță, purtând cu ei pături, copii și bidoane cu apă, sau nimic, doar groază. De fiecare dată ne găseam un loc foarte îngust și ne întindeam pe jos, sub un bec aprins care atârna gol de tavan. Pământul era rece, oamenii înghesuiți, umezeala ne intra în oase. Îngrămădiți unii peste ceilalți, noi, cei care locuiam în Budengasse nr. 78, plângeam, ne rugam și invocam mântuirea. Urinam într-o găleată, prea aproape de privirea celorlalți, sau ne abțineam, în pofida durerilor de vezică. Un băiețel mușca dintr-un măr, când altul i l-a furat din mână, apucând cu dinții cât de mult a putut, înainte ca primul băiat să-l smulgă înapoi și să-l plesnească. Ne era foame și stăteam acolo tăcuți sau dormeam, iar în zori ieșeam cu fețele schimonosite.

Curând, promisiunea unei noi zile avea să se reverse pe tencuiala albastră a clădirii noastre impunătoare de la periferia Berlinului, făcând-o să strălucească. Ascunși în pivnița clădirii, însă, nu puteam vedea acea lumină, cu atât mai puțin credeam că există.

În noaptea aceea, alergând pe scări cu mama de braț, mă întrebam ce notă era sunetul sirenei de raid aerian. Când eram mică, cântam în corul școlii, iar profesorul îmi lăuda intonația, timbrul vocal, dar nu studiasem muzica, așa că nu știam să disting notele. Și totuși, în timp ce mă cuibăream lângă Frau Reinach cu batista ei maro pe cap, în timp ce mă uitam la pantofii negri ai lui Frau Preiß, deformați de monturile de la degetul mare, la firele de păr care ieșeau din urechile lui Herr Holler și la cei doi incisivi minusculi ai lui Anton, fiul lui Schmidt, în timp ce halena mamei mele, care îmi șoptea: e frig, acoperă-te, devenea singurul miros obscen, dar familiar, de care puteam să mă agăț, nu mă mai interesa nimic, câtă vreme nu știam cărei note îi corespundea sunetul lung al sirenei de raid aerian.

Zgomotul avioanelor de deasupra noastră mi-a alungat instantaneu toate gândurile. Mama mi-a strâns mâna, unghiile ei străpungându-mi pielea. Pauline, care abia împlinise trei ani, s-a ridicat în picioare. Anne Langhans, mama ei, a încercat să o tragă lângă ea, dar cu încăpățânarea celor sub nouăzeci de centimetri ai săi, fetița s-a smuls. Se uita în sus, dând capul pe spate și rotindu-l, ca și cum ar fi căutat originea acelui sunet sau ar fi urmărit traiectoria avionului.

Apoi plafonul a vibrat. Pauline a căzut, iar pământul s-a unduit. Un șuierat asurzitor a acoperit toate celelalte zgomote, până și urletele noastre, plânsul ei. Becul s-a stins. O explozie masivă a izbucnit în pivniță, suficient de puternică cât să găurească zidurile, iar mișcarea aerului ne-a aruncat în toate direcțiile. În explozie, trupurile noastre au zburat în aer, s-au ciocnit, au alunecat, în timp ce din ziduri țâșnea tencuiala.

După ce bombardamentul a încetat, suspinele și strigătele au ajuns la timpanele noastre rănite, înfundate. Cineva a împins ușa pivniței. Era blocată. Femeile țipau, puținii bărbați care erau acolo loveau încontinuu ușa cu picioarele, până când au reușit să o deschidă.

Eram surzi și orbi, praful ne modificase trăsăturile, ne transformase în străini chiar și față de părinții noștri. Îi tot căutam, repetând mama, tata, incapabili să rostim alte cuvinte. Eu vedeam doar fum. Și apoi Pauline. Îi sângera o tâmplă. Mi-am rupt tivul fustei cu dinții, i-am tamponat rana de la tâmplă și i-am legat bucata de pânză în jurul capului. Am căutat-o pe mama ei, am căutat-o pe a mea, nu recunoșteam pe nimeni.

Soarele a răsărit când deja fuseseră toți târâți afară.

Clădirea noastră nu a fost pusă la pământ,