dar în acoperiș era o gaură uriașă. Acoperișul clădirii din fața noastră, în schimb, dispăruse complet. Pe stradă se întindea un șir de răniți și morți. Supraviețuitorii, rezemați de perete, încercau să respire, dar le ardea gâtul de la praf, aveau nasul înfundat. Frau Reinach își pierduse batista, părul i se transformase în cocoloașe de funingine, ca și cum ar fi avut bube în cap. Herr Holler șchiopăta. Pauline nu mai sângera. Eu eram întreagă, nu mă durea nimic. Mama murise. 6.

— Mi-aș da viața pentru Führer, a spus Gertrude, cu ochii pe jumătate închiși pentru a da solemnitate afirmației.

Sora ei, Sabine, a aprobat din cap. Din cauza bărbiei teșite, nu înțelegeam dacă era mai mică sau mai mare decât ea. Masa din cantină era goală, mai era o jumătate de oră până să putem pleca. În picioare, cu spatele la cerul cenușiu încadrat de fereastră, o altă degustătoare, Theodora.

— Și eu mi-aș da viața pentru el, a confirmat Sabine. Pentru mine este ca un frate mai mare. Este ca fratele pe care l-am pierdut, Gerti.

— Mai degrabă cu aș vrea să-mi fie soț, a glumit Theodora.

Sabine s-a încruntat, ca și cum Theodora l-ar fi lipsit de respect pe Führer. Ferestrele au vibrat: Augustine se sprijinise de ele.

— Țineți-l pentru voi pe Marele Consolator, a spus ea. El este cel care vă trimite frații, tații și soții în prima linie pentru a fi sacrificați. Oricum, dacă ei mor, puteți oricând să pretindeți că el este fratele vostru, nu? Sau puteți să visați că se va căsători cu voi.

Augustine și-a dus două degete la colțurile gurii, ștergându-și saliva albă, spumoasă.

— Sunteți ridicole!

— Roagă-te să nu fi auzit nimeni! se răsti Gertrude. Sau vrei să chem soldații SS?

— Dacă ar fi fost posibil, a spus Theodora, Führerul ar fi evitat războiul, dar nu a avut de ales.

— Îmi retrag cuvintele, sunteți mai mult decât ridicole, sunteți fanatice!

Încă nu știam că, din acel moment, Fanatice va deveni apelativul pentru Gertrude și micul său grup. Augustine îl inventase în timp ce spumega. Soțul ei căzuse pe front, de aceea era mereu îmbrăcată în negru. Îmi spusese Leni.

Femeile crescuseră în același oraș și, fiind de aceeași vârstă, au mers la școală împreună. Toate se cunoșteau între ele, cel puțin din vedere. Toate, cu excepția lui Elfriede. Ea nu era din Gross-Partsch sau din împrejurimi, iar Leni îmi spusese că n-o mai întâlnise înainte să devină degustătoare. Și Elfriede era din afara orașului, dar nimeni nu-i făcea probleme din cauza asta. Augustine nu îndrăznea să o deranjeze. Augustine era furioasă pe mine, nu atât pentru că veneam din capitală, ci pentru că vedea ceva la mine, nevoia mea de a mă integra, care mă făcea să fiu vulnerabilă. Nici eu, nici celelalte nu am întrebat-o niciodată pe Elfriede din ce oraș era și nici ea nu ne-a spus vreodată. Răceala ei ne intimida.

Mă întrebam dacă și Elfriede fugise la țară pentru a-și găsi liniștea și, la fel ca mine, fusese imediat recrutată. Pe ce criterii ne-au ales? Prima dată când m-am urcat în autobuz mă așteptam să găsesc un cuib de naziste zeloase, care cântau și fluturau steaguri.

Curând mi-am dat seama că nu loialitatea față de Partid fusese criteriul de selecție, poate cu excepția Fanaticelor. Oare le-au recrutat pe cele mai sărace, pe cele mai nevoiașe, pe cele care aveau mai mulți copii de hrănit? Femeile vorbeau tot timpul despre copiii lor, în afară de Leni și Ulla, care erau cele mai tinere, și de Elfriede. Nu aveau, așa cum nu aveam nici eu. Dar ele nu purtau verighetă, eu în schimb eram căsătorită de patru ani.

•

De îndată ce am intrat în casă, Herta m-a rugat s-o ajut să împăturească lenjeria. Nici măcar nu m-a salutat. Părea nerăbdătoare, de parcă ar fi așteptat ore întregi pentru a pune la loc rufele uscate, și acum, că ajunsesem, nu intenționa să-mi ofere un minut de răgaz.

— Adu-mi coșul, te rog!

De obicei mă întreba despre slujbă, mă îndemna să mă odihnesc, să mă întind puțin sau îmi pregătea un ceai. Această impolitețe m-a făcut să mă simt prost. Am dus coșul în bucătărie și l-am pus pe masă.

— Haide, a spus Herta, să-i dăm zor!

Am tras de capătul cearșafului, fiind atentă să-l desprind de celelalte rufe fără să răstorn coșul, cu mișcări puțin stângace, pentru că mă zorea. Am mai răsucit o dată cearșaful ca să-l întind perfect și un dreptunghi alb a zburat în aer. Părea o batistă. Dacă avea să cadă pe podea, soacra mea s-ar fi supărat. Doar în clipa când a atins podeaua mi-am dat seama că nu era o batistă, ci o scrisoare. M-am uitat la Herta.

— În sfârșit! a spus ea râzând. Credeam că nu o mai găsești odată!

Am râs și eu. De uimire, de recunoștință.

— Ce faci? N-o iei de jos?

Când m-am aplecat, mi-a șoptit:

— Dacă vrei, du-te și citește-o în camera ta, dar întoarce-te repede să-mi spui ce face băiatul meu.

Draga mea Rosa,

În sfârșit, pot să-ți răspund! Am călătorit mult, dormind prin camioane. Nu ne-am schimbat uniforma de o săptămână. Cu cât traversez străzile și satele acestei țări, cu atât descopăr că aici există doar sărăcie. Oamenii sunt numai piele și os, casele sunt niște cocioabe, nici vorbă de paradis bolșevic, paradisul muncitorilor… Acum ne-am oprit. Mai jos vei găsi noua adresă la care îmi poți trimite scrisorile. Îți mulțumesc pentru că mi-ai scris atât de des și te rog să mă ierți pentru că eu îți scriu mai rar, dar la sfârșitul zilei sunt epuizat. Ieri mi-am petrecut dimineața scoțând zăpadă cu lopata din tranșee, iar noaptea trecută am fost santinelă timp de patru ore (aveam două pulovere pe sub uniformă), în timp ce tranșeea se umplea cu zăpadă din nou.

Când m-am aruncat apoi pe salteaua de paie, te-am visat. Dormeai în vechiul nostru apartament din Altemesseweg. Adică știam că era apartamentul nostru, deși camera era puțin diferită. Era