CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÎNTENI (II) carti de filosofie online gratis :) pdf 📖

Faceți cinste cu-o cafea?

PayPal

VĂ MULȚUMESC!!!

ALTE CĂRȚI GRATUITE GĂSIȚI AICI Contact:

blu.duaine@gmail.com

Marin Preda

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÎNTENI Volumul II Prefață: EUGEN SIMION Tabel cronologic și referințe istorico-literare: VICTOR CRĂCIUN Coperta: Solitary Man, ulei pe hîrtie de LINDA BURGESS www.lindaburgess.com Format electronic și copertă: ANTON BUDILEANU Reproducerea integrală sau parțială a acestei publicații, precum și transmiterea ei sub orice formă sau prin orice mijloace, electronice, mecanice, fotocopiere, înregistrare sau stocare în orice sistem de recuperare, fără acordul scris al editurii, reprezintă o încălcare a drepturilor de copyright. UUID: 9febccc4-78b6-4641-ac04-29b2c45eecae Data versiunii curente: 19-04-2021 © BLU DUAINE PRESS, 2020

CUPRINS PARTEA A CINCEA PARTEA A ȘASEA PARTEA A ȘAPTEA PARTEA A CINCEA Capitolul I

Mă trezii fără să fi deschis ochii, simțind că am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsă. „Da, gîndii, iată, iar am adormit lucrînd, nu e bine, trebuie să fac ca Matilda, să mă culc seara la ora nouă și să mă scol la cinci, și pînă să plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor să te prindă astfel somnul. Precis că iar am dormit patru, cinci ore în poziția asta.” Mă întinsei și fui mirat că eram totuși lungit și nu simții atingerea familiară a cristalului de pe birou și a scaunului de sub mine. Deschisei ochii și atunci sării brusc în picioare.

Nu la birou, ci pe o masă ruginită de fier adormisem. Un bec aprins spînzura în tavan. O ușă de metal, niște pereți negri și o ferăstruică înaltă, zăbrelită, îmi amintiră că eram prizonier, că fusesem ridicat de-acasă și că fusesem implicat în afacerea Sumanelor negre. Mă uitai la ceas: erau orele patru. Începui să mă plimb. Celula n-avea pat, ci doar această masă de un roșu murdar, pe care mă întinsesem cu paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai și căciula. Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele. Da, oasele trosnesc, ele nu știu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. Tot astfel și noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un întreg mai mare și vrem totuși să ne credem unici… acțiune smintită, asemănătoare aceleia, să zicem, a unui picior, care n-ar vrea să mai asculte de corp și ar lua-o razna, ar începe să bîțîie, să se agite, nu fiindcă ar fi bolnav, ci fiindcă ar începe să creadă că sîngele care îl hrănește ar fi numai al lui… Așadar, să dărîmăm cu gîndul această celulă în care n-am ce să caut și din care trebuie să ies cît mai curînd, fiindcă sînt nevinovat, și să practic un exercițiu preventiv care să mă ferească de surprize și să pot accepta ce e mai rău. Deci să accept. Să-mi feresc de uzură forțele sufletești, care nu trebuiesc scoase în luptă: sensibilitatea trebuie reprimată, credințele și convingerile trimise în adîncul sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie să întîlnească un corp inert, mă vor bate să spun ceea ce nu știu (auzisem de asta), numai să nu mă deterioreze iremediabil, încolo n-aveau decît! Eu nu eram ca Ion Micu, să văd în ei expresia unei lumi pentru care am luptat și am fost torturat și convingerile mele să nu reziste. Nu erau ai mei. Așadar, ce mi s-ar putea întîmpla?

Mă reașezai pe masa aceea ruginită și închisei ochii. Codul existent în „document”, „ordonanțe” în loc de „ordine”, nu poate să tulbure o ființă normală. În caz contrariu se interpune un alt cod, care ghidează pe cei care m-au adus aici și care mă vor scoate nu pentru a mă trimite acasă, ci în direcții surprinzătoare și necunoscute. În acest sens căpitanul care m-a arestat știe mai multe decît colonelul care a încercat cu mine un interogatoriu zadarnic. După el, după căpitan, trebuia să fiu trimis imediat acolo unde arăta codul, fiindcă o cifră m-a indicat, pe care eu o voi nega oricum. „Ordonanțe” sau „ordine” e același lucru, din moment ce teroristul fugit îmi scrisese. Era suficient. Tot ce era mai jos n-avea nici o însemnătate. Punct! Ar mai rămîne ca orbul căpitan să fie dezmințit. Pentru asta voi lupta din toate puterile. Nu sînt nici Buharin, nici Zinoviev sau Kamenev, implicat în lupta pentru putere, s-ar putea să fiu condamnat la un an, la doi, sau la cinci. Nu va dori nimeni să mă ucidă, nu sînt în mișcare astfel de forțe, nu e război civil, lumea petrece, iese la manifestații, localurile sînt pline, eu însumi am petrecut cu prietenii mei în mod pașnic, aș putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertății. Nu simt această disperare. O să scap!… Sînt absolut nevinovat, rudele și părinții mei nu sînt nici Pop, nici Bujoiu, nici Malaxa, foști mari industriași, ci oameni simpli… Acești domni au fost acuzați că au trimis în Elveția valori stoarse din bunuri naționale, e foarte posibil să fi trimis, e chiar neverosimil să nu fi trimis, oricum, nu gîndul meu putea fi solidar cu ei, care, chiar dacă nu erau vinovați de aceste crime, erau vinovați de altele (de pildă, de mizeria materială a muncitorilor care au lucrat în industriile lor), solidari cu un regim nu atît de liberal ca să îngăduie o puternică mișcare sindicală, existentă în lumea civilizată, care să-i împiedice să fie stăpîni absoluți ai efortului uman. Astfel de lucruri se plătesc, mai devreme sau mai tîrziu, sau chiar pe neașteptate, cum s-a întîmplat la noi… Au știut cu abilitate să sugereze oamenilor că sărăcia și chiar mizeria e o stare naturală cu care trebuie să te obișnuiești, deși timpurile se schimbaseră… Au speculat geniul oamenilor simpli de