Toate panzele sus! descarcă topuri de cărți gratis pdf 📖

RADU  TUDORAN

TOATE  PÎNZELE  SUS!

CAPITOLUL  I

Fiecare epavă îşi are taina ei…

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vîrtos cu cereale, grîu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gîfîind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.

Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrîn, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpînului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adînci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbîrcituri.

Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strîngînd pîntecele corăbiei în chingi – şi gîfîi şi gîfîi, ca şi cum ai sta pe brînci, cu un sac de o sută de ocale în spinare – şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămîi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul{1} cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:

― Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?

Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănîncă berbec fript, cîntă şi benchetuiesc.

― Bre Ismail, bre Marulis, aveţi grijă, bre, că mă nenorociţi!

Of, şi după multe asemenea nopţi de chin, într-o zi, din plumburiu, cerul se face albăstrui, gheţurile se umflă şi trosnesc şi p-ormă încep să curgă sloiuri – şi acum, kir Iani, să te ţii! Sloiurile vin mugind şi se încalecă şi trosnesc şi căpitanul aleargă pe punte, cu capul gol, scăldat în sudori, aburind ca un ceaun pus la fiert – şi strigă deznădăjduit:

― Mai bine să-mi rupă mie un picior! Hei, măi băieţi, măi, dragii mei! N-auzi, Nicola, n-auzi, Marulis, nici tu, Gherasim, hoţilor! Lachi, Ismail, prieteni scumpi, puneţi mîna, puneţi mîna, pezevenghi ce sînteţi!

Sloiurile scrîşnesc, corabia trosneşte şi plînge, şi kir Iani se dă cu fruntea de parapet, pierdut…

Ah, şi unde-s portocalii şi lămîii şi arhipelagul cu insule verzi!

Pe urmă, gheţurile se duc, se duc, dar corabia are bordajul crăpat şi ia apă şi pezevenghii trag la pompă numai c-o mînă, iar cu cealaltă se scarpină în tur, privind la cerul curat şi rînjind bucuroşi, cu dinţii lor mari, ca de cal, care toată iarna au mestecat de pomană berbec fript. Douăzeci de berbeci, kir Iani i-a plătit şi i-a scris în carnet, douăzeci de berbeci şi şaptesprezece vedre de vin, ptiu! şi patru sute cincizeci de pîini – să te iei cu mîinile de păr!

Ei, şi acu să vedem cum mergem la Pireu? Corabia trebuie trasă pe mal, aici se cer multe parale, că vin cincizeci de hoţomani, cu odgoane, cu argaţi, cu manele şi cu un vătaf afurisit, o namilă de om din Brăiliţa, cu ciomag la subsuoară şi cu cuţit la brîu.

― Treizeci de icosari! zice vătaful. Atît să ne dai; nici unul mai puţin.

Kir Iani îşi bagă degetele în gît şi începe să horcăie, ca un spînzurat.

― Huo, pezevenghi ţe sinteţi! izbuteşte să gîfîie, în sfîrşit, arătîndu-şi furia în acel grai valah cu iz de arhipelag, cunoscut prin porturile dunărene pînă şi azi. Treizeţi de icosari ca să tradzeţi corabia pe malu? Mai bine îi dau focu cu mîna mea!

Oamenii îl privesc neclintiţi şi răi, că toată iarna n-au mîncat – şi-o să mai treacă multă vreme pînă să prindă la ananghie alt căpitan de vas.

― Dacă vrei să-i dai foc, a-ncoa’ o para să-ţi aduc un kil dă gaz! zice vătaful, rînjind.

― Bre, oameni buni, aveţi inimă, bre! se roagă kir Iani, înmuiat.

― Lasă inima în pace, că pe noi ne taie la ramazan! se amestecă în vorbă un om, mişcîndu-şi muchia palmei pe pîntece, cu gestul care lui kir Iani îi e atît de cunoscut, din frecăturile sale cu hamalii şi cu celelalte neamuri de pezevenghi din atîtea porturi colindate de el.

― Corabie mare, jupîne! adaugă un alt om. Asta încarcă opt vagoane; dintr-un transport te îmbogăţeşti!

Kir Iani îl priveşte uluit. Pînă mai ieri-alaltăieri, haimanalele astea nici nu ştiau ce-i acela drum de fier, şi-acum socotesc încărcătura în vagoane, ca la Stambul sau la Pireu.

― Da’ de unde, oameni buni! zice, după ce s-a dezmeticit. Care corabie?! Un barcazu nenoroţitu! Trei vagoane mari si late dacă potu să încarcu – si-asa încă e prea multu; niţi nu stiu dacă nu mă scufundu pe drumu.

Dar ce atîta vorbă? Treizeci de icosari au cerut, treizeci le dai. Mîine au să ceară patruzeci – şi n-o să-ţi rămînă, într-adevăr, decît să iei o sticlă de gaz, s-o verşi jumătate pe punte, jumătate în hambar, să dai foc şi p-ormă să pleci la Stambul cu vreun caic turcesc, fiindcă o să-ţi fie ruşine să te arăţi atît de prăpădit în faţa unui căpitan simpatriot.

În sfîrşit, cu gîfîieli, cu scîrţîieli, corabia e trasă pe mal, în gemetele căpitanului deznădăjduit… Ah, fraţicule, biata corabie, cinci scînduri din bordaj sînt făcute praf! Acum vin marangozii cu scule de dulgher, alţi pezevenghi, care vor şi ei icosari. Pe urmă apucă-te de călăfătuit, de cătrănit, tocmeşte-te iarăşi cu hoţomanii de la început, să-ţi dea corabia la apă, altfel putrezeşti pe mal – şi nu-i timp de pierdut, că mugurul sălciei a început să se umfle, cum