Într-adevăr, de data asta kir Iani o greşise şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Dar acum, de bine, de rău, corabia aluneca la vale, spre mare, spre arhipelagul cu portocalii şi cu lămîii înfloriţi, lăsînd necazurile în urmă, în susul fluviului învolburat, peste care apăsau ultimii nori de martie, duşmănoşi şi posomorîţi.

Penelopa era o corabie nu prea mare, mai curînd un barcaz – cum spunea însuşi căpitanul cînd voia să se arate umil – un barcaz cu două catarge şi cu pînze puţine, care putea să încarce, nici opt vagoane, dar nici trei, ci, ca la o bună tocmeală, taman vreo cinci, aşa cum încărcase acum. Sub această povară, vasul intra în apă destul de mult, nelăsînd deasupra decît vreo patru palme de bordaj, atît cît să poată înfrunta oarecare valuri cuminţi. Cît despre furtună, mai bine să n-o întîlneşti! Dar, măcar în această privinţă, iscusinţa căpitanului nu dăduse niciodată greş în cei aproape douăzeci de ani de cînd naviga pe aici. El ştia să aştepte vîntul potrivit şi să se adăpostească în porturi cu mult înainte de a fi prea tîrziu, chiar dacă în chipul acesta îşi lungea drumul cu zile întregi sau cu săptămîni…

Soarele, care bătea din faţă apropiindu-se de nămiezi, făcea să lucească pe scîndura înnegrită a bordajului numele corăbiei, scris de o parte şi de alta a etravei, cu litere verzi, împrospătate de curînd cu mare dichis. Sufla un vînt plin, de la apus, şi vasul, cu vela mare într-un bord, cu vela mică în celălalt, se mişca binişor, făgăduind să ajungă la Sulina către ora trei.

Căpitanul stătea el însuşi la cîrmă, fiindcă pe acest braţ îngust şi cu vînt din pupa, prielnic dar primejdios, nu se încumeta să-şi lase soarta în mîna nimănui.

Venind prilejul acum, trebuie spus despre kir Iani Ghinis că era un om pirpiriu, cu un cap scofîlcit, cu fălci lăbărţate, pline de ţepi cenuşii – un om pe care n-ai fi dat două parale dacă n-ar fi avut ochii aceia, nişte ochi mici şi apropiaţi, dar atît de vii, încît spuneau singuri cît preţuieşte stăpînul lor. Ca îmbrăcăminte, căpitanul nostru nu se deosebea cu nimic de ceilalţi căpitani de barcaz din arhipelag; adică, purta cizme cu carîmbii scurţi vîrîţi sub pantalonii de pînză cenuşie, largi jos de un cot, dacă nu mai mult, iar la brîu strînşi peste tricoul vărgat cu o curea lată, bătută cu ţinte de argint. Pe timp răcoros, ca azi, această îmbrăcăminte se întregea cu o haină de postav negru, care abia ajungea la şold, ca să ţină de cald fără să te facă greoi; în sfîrşit, pe tigva cheală, lucie ca bostanul turcesc, căpitanul purta o bonetă de lînă albastră, cu ciucure pufos, fluturat de vînt – şi în afară de cele arătate mai sus n-avea nimic, nici nasturi auriţi, nici ancore brodate cu fir, adică nici un fel de zorzoane, şi asta arăta pe adevăratul marinar, vrednic şi cinstit faţă de meseria lui.

Dar, spre deosebire de toţi căpitanii din lume, kir Iani nu fuma lulea, ci trabuc, ca lorzii şi ca marii negustori, ceea ce umplea de mirare pe cei gură-cască din porturi, care nu mai văzuseră în viaţa lor marinar cu asemenea tabiet. Auzi comedie, căpitan să fumeze trabuc!… El însă nu ţinea seama de mirarea lor, decît poate că îi privea ţîfnos – şi continua să pufăie cu sîrg, împlinindu-şi două patimi deodată, şi patima fumatului, şi a mestecatului, căci dacă jumătate de trabuc o prefăcea în scrum, pe cealaltă o molfăia între gingii, degustîndu-i sucul amărui.

În clipa de început a acestei povestiri, vîntul lua domol fumul trabucului şi-l împingea în rotocoale leneşe spre prova, unde îl împletea cu alt soi de fum, unsuros şi aromat, care ieşea stăruitor pe tambuchiul de la cabina echipajului. Oamenii din echipaj, vîrîţi cu toţii sub punte, îşi pregăteau prînzul, frigînd pe cărbuni berbecul cumpărat aseară de la Tulcea, un adevărat berbec dobrogean, fraged şi gras, cum nu găseşti nici chiar la Stambul. Era al douăzeci şi unulea în acest drum – ceea ce îţi dădea temeiuri să crezi că, atunci cînd aroma fripturii îi gîdila nările, lui kir Iani, care-i plătise pe toţi, îi trebuia mare stăpînire de sine să nu scape cavilele timonei din mîini, lăsînd barcazul s-o ia razna şi să se pună pe uscat.

Adevărul este însă că în clipa asta gîndul căpitanului nu era la berbec, ci la cu totul altceva. La prova, aplecat înainte, cu coatele rezemate de parapet, cercetînd neclintit apele în faţa sa, se afla un om străin, un călător întîmplător, din cale afară de ciudat – şi kir Iani nu-şi putea lua ochii din ceafa lui. Alături, pe scîndura goală a punţii, stătea tolănit – poate dormind, poate visînd, poate adulmecînd aroma fripturii de berbec – un alt ins, un fel de derbedeu, îmbrăcat zdrenţăros, cu o traistă sub cap şi cu o flintă strînsă între genunchi.

Întrucît aceste două personaje nu făceau parte din echipaj, se cuvine să lămurim prezenţa lor aici.

În ziua cînd, coborînd de la Brăila cu cele cinci vagoane de grîu, Penelopa acosta la vechiul chei de zid din Galaţi, unde căpitanul avea de gînd să întîrzie o după-amiază şi o noapte, pentru anumite socoteli cu nişte simpatrioţi stabiliţi în oraş, trenul de Bucureşti aducea aici, pe linia de la Barboşi, deschisă de curînd, şi depunea pe peronul gării încă în lucru, un călător deosebit de ceilalţi. Acesta era un bărbat de vreo treizeci şi patru de ani, de statură potrivită, dacă nu chiar înaltă, cu ochii negri, scînteietori şi neliniştiţi, cu părul castaniu, cu trăsăturile feţei desenate apăsat; dar, în înfăţişarea lui, numai obrazul ars de soare şi de vînt îl făcea să pară de vîrsta arătată mai sus, altminteri părînd mult mai tinerel.

Spre deosebire de ceilalţi călători din vagonul de clasa întîi, îmbrăcaţi în redingote negre, cu veste înfiorate, gulere scrobite şi pălării tari, cam greoi în