aceste haine adoptate de curînd, tînărul nostru se mişca sprinten în costumul său neobişnuit, un costum cafeniu, alcătuit dintr-o haină în carouri şi pantaloni de golf, răsfrînţi peste genunchi, cu ciorapi scoţieni şi ghete foarte bombate la vîrf. În vreme ce vecinii săi îşi îmbrăcau cu multă cumpănire pardesiile negre, el luă din cui o pelerină şi-o aruncă sub braţ, împreună cu şapca de călătorie pînă atunci aflată în plasă, apoi, apucînd cu cealaltă mînă un mic geamantan roşu, cu burduf, deschise uşa compartimentului care răspundea direct afară şi sări pe peron încă înainte ca trenul să se fi oprit.

― Vreo liftă de la Comisia Europeană! pufni în urma lui unul din domnii rămaşi în compartiment.

Într-adevăr, tînărul călător părea să fie un străin, necunoscător al limbii vecinilor săi, fiindcă tot timpul drumului nu scosese un cuvînt, ci privise stăruitor pe geam peisajul care i se desfăşura în faţa ochilor. Dar odată coborît pe peron, se îndreptă spre vagonul de bagaje şi, văzînd că hamalii tocmai coborau un cufăr de călătorie, ferecat cu chingi de metal şi cu zdravene încuietori de alamă, li se adresă în cea mai neaşteptată limbă românească, spre uimirea unuia din foştii tovarăşi de drum, care nu-şi putuse înfrînge curiozitatea şi se luase pe urmele lui:

― Umblaţi cu grijă, să nu vătămaţi ceva!

Tovarăşul de drum şi-ar fi putut satisface curiozitatea mai din vreme, dacă i-ar fi dat prin minte să cerceteze cartea de vizită, în rama ei de piele, atîrnată destul de vizibil de încuietoarea micului geamantan pe care ciudatul călător, în clipa cînd se urcase în tren, la Bucureşti, îl aruncase în plasa de deasupra capului, fără nici o grijă să-şi ascundă numele. Pe această carte de vizită scria, ca şi pe uriaşul cufăr coborît din vagonul de bagaje:

 

Anton Lupan

Ingenieur

 

― Unde ducem cufărul, boierule? întrebă unul din hamali.

― Căutaţi o birjă; vin şi eu numaidecît! porunci călătorul ciudat.

Apoi se apropie de locomotivă, aruncă asupra ei un ochi cercetător şi, ridicînd capul, îi zîmbi mecanicului într-un chip care arăta că nu-s la primul lor schimb de priviri.

― Ei, mulţumit de călătorie, domnule? îl întrebă mecanicul, de sus.

― De la Barboşi încoace ai lăsat-o mai domol, răspunse Anton Lupan, căruia să-i spunem pe numele lui, o dată ce i l-am aflat.

Mecanicul ridică din umeri, vrînd să arate că nu-i vina lui:

― E terasamentul slab… Şi p-ormă, podurile astea de lemn! Aud că o să le schimbe, ori o să le întărească. La anu’ o să mergem cu patruzeci de kilometri pe oră…

După ce mai schimbă cîteva cuvinte cu omul de pe locomotivă, călătorul nostru îşi luă rămas bun de la el şi se îndreptă spre ieşire, nu înainte de a arunca o privire asupra construcţiilor din jur. Era vădit că înnoirile acestea îl interesau cum nu se poate mai mult. Aceeaşi dorinţă de a vedea totul, de a afla, de a nu scăpa nimic din ochi îl făcuse să coboare prin gări, în timpul opririlor mai lungi, să cerceteze şinele, traversele, macazurile, semafoarele, să intre în vorbă cu mecanicul, ca şi cînd ar fi fost inspector la drumul de fier.

În spatele gării, hamalii încărcau anevoie cufărul într-o birjă micuţă, cu un singur cal.

― Dumneata suie-te colea, pe capră, boierule, că-n spate nu mai ai loc! zise birjarul, uitîndu-se amărît, cînd la cufăr, cînd la calul slăbuţ.

― N-avea grijă de mine, răspunse stăpînul cufărului. Eu am să merg pe jos.

― Încotro o luăm?

― Mînă în port!

Birjarul ridică sprîncenele, mirat:

― În port? D-apoi acu’ nu-i nici un vapor!

― Dumneata mînă, şi-om vedea acolo ce-o fi.

Zicînd acestea, călătorul porni la deal, spre oraş, cu pelerina şi cu şapca la subsuoară, cu micul geamantan în mînă, lăsîndu-l pe birjar singur, ca şi cum nu i-ar mai fi păsat de el; de bună seamă, sau era un om cu capul în nori, sau avea o încredere desăvîrşită în semenii săi şi mai cu seamă în birjari.

Omul de pe capră ridică din umeri a nedumerire, dar, ca să nu-şi mai bată capul cu un călător zănatic, smuci hăţurile şi porni spre locul poruncit. Ajungînd în port îşi aruncă ochii în sus şi-n jos, pe cheiul aproape pustiu, şi nezărindu-şi muşteriul nicăieri, rămase încurcat, în aşteptarea lui.

În faţă tocmai acostase o corabie grecească şi căpitanul, cu boneta dată pe ceafă, cu haina descheiată la gît, se certa furios şi năduşit cu echipajul, muşcînd cu năduf dintr-un capăt de trabuc. Doi oameni săriseră pe mal şi legau vasul, înnodînd alene parîmele de bintele aflate în marginea cheiului.

― Bre Lachi, bre Ismail! striga căpitanul pe limba grecească, în gura tambuchiului de la prova. Lăsaţi berbecu’ acu’, şi veniţi să daţi o mînă de ajutor! N-auziţi, bre, neam de pezevenghi?!

Birjarul se uită nepăsător la el, se mai uită o dată pe chei, mormăi ceva, apoi îşi ridică gulerul, îşi băgă mîinile în sîn şi începu a picoti, cu capul în piept.

Între timp, călătorul nostru, Anton Lupan, urca strada la deal, spre oraş, să zici că uitase de cufăr şi de port. Curiozitatea din privirile lui nu mai părea aşa de vie ca la început, ceea ce dovedea că locurile îi erau cunoscute şi nu înfăţişau pentru el nimic nou; în schimb, între sprîncene i se iviseră două cute grele, semnul unei nelinişti, unei mîhniri care nu se văzuse pînă atunci.

Pe o parte şi pe alta a străzii se înşirau magazii închise, cu drugi de fier puşi de-a curmezişul uşilor, prăvălii cu obloanele trase, fiindcă era zi de duminică, frizerii, cafenele, birturi şi alte felurite locante nu prea înţesate de muşterii; cartierul, aflat între gară şi port, trăia mai viu, pesemne, în zilele de lucru, cînd aici se vînturau mărfuri de la vapor la tren, sau de la tren la vapor, în locul acesta de înnăditură a negoţului dintre Apus şi Orient.

Anton Lupan merse astfel pe trotuarul aproape pustiu, vreo cîteva sute de metri, fără ca semnul de îngrijorare de pe chip să-l fi părăsit, pînă ce ajunse la biroul domnului Iacomachi, unde mai fusese o dată acum cîteva luni. Nu nădăjduia să aibă o veste mai bună decît rîndul trecut, totuşi, de vreme ce era în oraş, inima