Uşa biroului scoase din somnul lui duminical clopoţelul de alamă atîrnat sus de pervaz ca la dughene şi frizerii, şi o dată cu clinchetul care se răspîndi pînă în fund, un băieţaş aflat la o masă schiloadă, în colţul încăperii, lingă soba de tuci, sări în picioare, cu ochii cîrpiţi, privind zăpăcit la noul venit.

― Unde-i kir Iacomachi? întrebă vizitatorul neaşteptat, înaintînd spre fund.

Drept răspuns, băiatul, care pesemne nu înţelegea graiul românesc, se repezi la o uşă din lături şi începu să strige, în sus, spre capătul unei scări, cu glasul plîngăreţ şi speriat, ca şi cum ar fi cerut ajutor:

― Kiria!… Kiria!

În liniştea desăvîrşită a casei se auziră scările scîrţîind sub paşii cumpăniţi ai unui om greoi şi nezorit şi, după vreo douăzeci de scîrţîituri, însoţite de suspine şi mormăieli, kir Iacomachi se ivi în uşă, cu papuci de atlas verzui, încovoiaţi la vîrf, cu giubeaua de duminică, neagră, bătută cu fir gălbui şi împodobită pe margini cu blană de samur, cu tichie albastră în cap, cu un şirag de mătănii într-o mînă, iar în alta cu ciubucul lung, de abanos, pe care Anton Lupan îl cunoştea de rîndul trecut.

― Să mă ierţi, kir Iacomachi, dacă ţi-am stricat tabietul, începu acesta, uitîndu-se la ciubuc şi la mătănii. Cred că mă mai ţii minte; am fost la dumneata în noiembrie, anul trecut. Nu cumva s-a auzit ceva, între timp, despre Pierre Vaillant sau despre corabia lui?

Kir Iacomachi se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiţi la un nebun, apoi ridică braţele spre cer, cu mătănii şi cu ciubuc, în timp ce mustăţile stufoase i se zburleau pe obrazul plin, bine bărbierit, trădînd sîcîiala pe care altminteri stăpînul lor şi-o ascundea, ca omul obişnuit prin negustorie să fie răbdător şi bine crescut, adică politicos, după un cuvînt tras din limba lui.

― Ţe mai vrei dumneata să afli despre un barcazu care a pieritu acum ţinţi ani, pe timpu de război? Pune-i cruţe, cum i-am pusu si eu!

Cu aceste cuvinte, negustorul trase din raft un catastif vechi, îl deschise într-un anumit loc şi bătu cu dosul palmei în foaia îngălbenită de timp.

― Uite-aiţi! zise, citind în catastif. Marfă pornită de la Stambul, la trei aprilie o mie optu sute saptezeţi si şapte… Măsline, untdelemnu, orezu, cafea, portocale, limonia – şapte vagoane… Noroc că n-a fostu plătită, altfel mă ruinamu!…

Şi arătînd cele două linii încrucişate, trase peste lista mărfurilor neprimite, kir Iacomachi încheie, ridicînd încă o dată ciubucul şi mătănii le spre cer:

― Pune-i cruţe, fraţicule, cum i-am pusu si eu!

Anton Lupan nu se aştepta la o altă veste, totuşi, nu i se părea la fel de uşor să pună cruce peste viaţa unui om, cum punea kir Iacomachi pe lista celor şapte vagoane cu mărfuri scufundate undeva în Marea Neagră sau aruncate pe cine ştie ce ţărm al ei.

După ce îşi luă rămas bun de la negustor, ieşi în stradă, îngîndurat, întrebîndu-se ce rost mai avusese acest ocol, cînd era limpede că Pierre Vaillant pierise de mult?… Să mai fi licărit oare undeva, în sufletul lui, vreo speranţă, fără să-şi dea seama de ea – să-l fi mînat vreun instinct? Sau era numai acea pietate care ne îndeamnă să punem flori pe mormintele celor dispăruţi?

Dar ocolul făcut zadarnic în căutarea unui prieten pierdut îi prilejui lui Anton Lupan să întîlnească alt om, prin una din ciudatele întîmplări ale vieţii care îţi scot în cale, cînd te aştepţi mai puţin, tocmai pe cel de care ai nevoie mai mult.

După ce, părăsind biroul lui kir Iacomachi, călătorul nostru merse un timp pe Calea Domnească, grăbind pasul ca birjarul să nu-l aştepte prea mult, din faţă, de undeva, îi ajunse la ureche, încă înăbuşit, zumzet de glasuri omeneşti, clinchet de zurgălăi, strigăte, chiote şi pocnituri.

Era zi de duminică, aşa cum am mai spus, pe la vreo două ceasuri după prînz – şi o mulţime de tîrgoveţi, unii mai chipeşi, alţii mai ponosiţi, amestecaţi cu slujnice, cu ostaşi în uniforme de dorobanţi, cu muncitori de la drumul de fier şi cu puzderie de copii, se îndrepta spre locul de unde se auzea chiolhanul pomenit.

După cîteva sute de paşi, în stînga se deschise un maidan întins. Deasupra mării de capete care-l acoperea se roteau chioşcuri pictate, de căluşei, săltau ca nişte peşti zburători bărci mînuite de tineri îndrăzneţi, se ridicau alene şi coborau domol policioarele scrîncioburilor ţărăneşti, în strigătele de spaimă sau de plăcere ale publicului femeiesc.

Prin mulţime mişunau limonagii, vînzători de salep, purtînd în spate ciudatele lor cazane de alamă, înzorzonate cu fel de fel de marafeturi, cu şi fără rost, negustori de turtă dulce, de acadele, de fistic, de halva şi rahat, urmaţi de tot felul de gură-cască şi de derbedei. Din loc în loc se vedeau cazane cu ulei fumegînd, în care se rumeneau gogoşi, iar prin alte părţi sfîrîiau grătare încinse, cu cîrnaţi de porc şi muşchiuleţ.

Anton Lupan se opri în marginea bîlciului şi, cu toată apăsarea sufletească, se pomeni zîmbind. Desigur, priveliştea nu-i era necunoscută, căci pe lîngă zîmbet, nu stîrni nici un fel de mirare în ochii lui. După ce cercetă în fugă mulţimea, privirea i se opri asupra unei barăci, unde se trăgea la semn – şi, o clipă mai tîrziu, se îndrepta într-acolo, curios, ca şi cum ar fi uitat încă o dată de birjarul care-l aştepta în port.

Baraca, înjghebată din scînduri nedate la rindea, avea deasupra o firmă albă, pe care era zugrăvit un dorobanţ ţeapăn, cu arma la ochi, trăgînd în urma unui turc pus pe fugă, cu fesul sărit şi cu şalvarii verzi găuriţi în dos. Dedesubt se puteau citi aceste două versuri, ca reclamă pentru stăpînul barăcii şi ca îndemn pentru tîrgoveţi:

Exersaţi ochiul şi-o mînă

Pentru Patria Română!

O tejghea lungă închidea intrarea barăcii şi în faţa ei stăteau cot la cot mai mulţi ochitori, înverşunaţi pe figurile de tablă înşirate pe peretele din fund, al căror mecanism se încăpăţîna să rămînă ţeapăn, cu toată ploaia