de gloanţe abătută asupra lor. Stăpînul întreprinderii şi nevasta lui, o femeie grasă cu mustăţi de flăcău, încărcau armele de zor, înhăţînd de fiecare dată cîte un bănuţ – şi cu un ochi zîmbeau, mulţumiţi, cu altul îi căinau, amărîţi, pe ochitorii neghiobi.

În clipa cînd Anton Lupan se apropia de baracă, din partea cealaltă se ivea un ins zdrenţăros, slab şi deşirat, un om de vreo treizeci de ani, cu o traistă pe umăr şi o flintă ruginită sub braţ, legănîndu-se împreună cu aceste poveri, nu prea stăpîn pe picioarele lui. Ajuns în faţa tejghelei, lunganul îşi lăsă boclucurile jos, se scormoni în buzunar, scoase un bănuţ, pe care femeia cu mustăţi se grăbi să i-l smulgă din mînă, primi o puşcă încărcată, îşi rezemă coatele pe scîndură şi începu să-şi plimbe nesigur ţeava armei asupra figurilor din fund.

― Pă care vreţi s-o ochesc? întrebă, cu un glas gros şi mototolit, de om bine băut.

― Mireasa, nene, ocheşte mireasa! strigară mai mulţi copii, dezamăgiţi de ceilalţi ochitori.

Unul dintre aceştia se străduia nevolnic să lovească iepurele de tablă, care de ceasuri întregi fugea stînd pe loc.

― Ia cară-te de-aici, mă beţivule! Nu mai încurca lumea şi tu! îl repezi dispreţuitor pe noul venit, care-l stînjenea în îndeletnicirea lui.

― Mireasa, nene, mireasa! continuau să strige copiii, neîncrezători şi totuşi curioşi, strînşi grămadă în spatele omului zdrenţăros.

Acesta căută cu ochii tulburi mireasa. O zări în marginea din dreapta, duse puşca la ochi şi, fără a pierde nici o clipă, apăsă pe trăgaci. Îndată se stîrni o muzică gălăgioasă de flaşnetă, cu piculine şi zurgălăi, şi mireasa, la braţ cu ofiţerul de roşiori, se puse în mişcare, alunecînd pe o şină înclinată spre spectatori.

Copiii începură să sară în sus, bătînd din palme şi strigînd bucuroşi. Ochitorii ceilalţi zîmbiră strîmb.

― Cred şi eu c-a nimerit, dacă-i beat! zise unul din el, batjocoritor.

Femeia cu mustăţi aruncă o privire nemulţumită bărbatului ei, apoi puse în mîna ochitorului norocos puşca încărcată din nou. După obiceiul de atunci, astăzi uitat, cel ce lovea ţinta o dată, avea dreptul să tragă încă un glonţ, fără să plătească nimic; dacă lovea zece ţinte la rînd, ceea ce nu se întîmpla în fiecare zi, căpăta şi un premiu, fie o oglindă cu flori pictate în colţ, fie o statuetă de ghips, fie vreun alt obiect la fel de preţios, după alegerea sa. Iar în sfîrşit, cel ce ar fi lovit toate ţintele fără să smintească nici un glonţ, pe lîngă premiul amintit, cuvenit la fiecare zece figuri, s-ar fi ales pe deasupra cu un pol de aur, îmbogăţindu-se la minut, dar asta fireşte nu se pomenise nicicînd, fiindcă altminteri stăpînul barăcii n-ar fi fost prost să se bage într-o treabă care să-l lase mofluz.

― Pă care s-o lovesc? întrebă iarăşi ochitorul zdrenţăros.

― Ursul, nene, ursul! strigară copiii.

Omul ochi, şi ursul se răsuci greoi pe fusul de fier, în sunetele flaşnetei care prinse să cînte din nou. În jur izbucniră strigăte; ochitorii ceilalţi lăsară puştile pe tejghea şi începură să se zgîiască la beţiv, uimiţi şi încă neîncrezători. Anton Lupan făcu un pas înainte, aproape fără voia lui.

― Fierarul, fierarul! strigau copiii, în sfîrşit satisfăcuţi.

Beţivul ochi la iuţeală, şi după pocnitura seacă a tablei atinse de glonţ, fierarul, cu obrazul roşu şi cu mustăţi castanii, începu să mişte braţul, lovind cu ciocanul într-o nicovală dispărută de mult de la locul ei.

Auzind flaşneta şi strigătele copiilor, mulţimea dădu năvală încoa’, în timp ce Anton Lupan mai făcea un pas înainte, cu privirea uimită asupra dibaciului ochitor.

Femeia cu mustăţi strînse din dinţi şi se uită pămîntie la bărbatu-său. Acesta se apropie de beţiv, cu paşi hotărîţi:

― Hai, gata acu’! îi zise, luîndu-i puşca din mîini. Mulţimea se împotrivi:

― Da’ de ce? Lasă-l să tragă! E dreptu’ lui.

― Pompieru’, nene, ocheşte în pompier!

Stăpînul barăcii se uită cruciş la spectatori, se uită la femeie, la beţiv, scrîşni din dinţi, dar n-avu încotro.

Astfel, în strigătele oamenilor şi-ale copiilor, în pocniturile seci ale tablei lovite mereu, căzură pe rînd iepurele, cerbul, mistreţul, vulpea, se puse în mişcare barca pe lac şi pompierul salută mulţimea cu tulumba pentru onor.

Aceasta fiind a zecea figură, oamenii, care ţineau socoteala, din ce în ce mai înfierbîntaţi, începură să strige:

― Premiul! Premiul, jupîne! Nu-l face uitat! Jupînul se aplecă peste un cufăr din fund, îi săltă capacul, scoase o statuetă de ghips, vopsită ţipător, care înfăţişa un cîine-lup, sau un viţel, sau poate un porc mistreţ, dacă nu cumva un animal de prin alte părţi – şi-l puse cu năduf pe tejghea.

― Hai, acu’ du-te! scrîşni printre dinţi.

Fireşte că mulţimea, care ţine totdeauna partea celui dibaci, nu se lăsă.

― Înainte! înainte! săriră oamenii. Ce, jupîne, ţi s-a făcut de scărmănat?

― Pitpalacii, nene! strigau copiii. Spălătoreasa!… Grădinarul!… Oaia şi berbecul!… Vaporul, vaporul!…

Ochitorul puse mîna pe puşcă şi luă toate ţintele la rînd, fără greş, stîrnind la fiecare lovitură sunetele flaşnetei şi strigătele mulţimii cuprinse de fiori. Femeia cu mustăţi se făcuse nevăzută şi nu se mai ivi, pînă la sfîrşit. Poate umbla să strice vreo maşinărie, în fund, să înţepenească vreuna din figuri…

După alte zece lovituri, ochitorul primi un briceag cu plăsele de fier, pe care se vedea o locomotivă scoţînd fum pe coş. Omul mai trase de zece ori – şi cu asta treaba se sfîrşi: toate figurile fuseseră lovite pe rînd.

― Polul! Polul! începură să strige oamenii, zvîrlindu-şi căciulile şi pălăriile în sus.

Bîlciul se golise; mai toată lumea se adunase în jurul barăcii, curioasă să vadă cum va fi pîn’ la sfîrşit.

― Haide, scoate polu’, scoate-l! continuau să strige cei din faţă, uitîndu-se duşmănos la omul de după tejghea, care rămăsese prostit, cu mîinile atîrnînd pe lîngă trup.

― N-am acu’. De unde să-i dau un pol? încercă el s-o încurce. Să vină deseară, că i-l dau!

Mulţimea începu să urle:

― A, nu umbla cu şoalda, jupîne, c-o păţeşti! De luat ştii să iei, da’ cînd e vorba să plăteşti… Hai, scoate polu’ şi dă-l creştinului, că e dreptu’ lui.

Că hîr, că mîr, jupînul n-avu încotro şi începu să scormonească în buzunar, de unde, după multă zăbavă, scoase cu mîna năduşită un bănuţ de aur.

― Ia-l şi cară-te, sta-ţi-ar în gît! zise sugrumat, băgîndu-l în