Acesta luă banul, îl privi pe o parte, pe alta, îl încercă în dinţi, îl frecă de mîneca zdrenţuită, îl mai privi o dată, apoi în sfîrşit îl băgă în buzunar şi întinse mîna după puşcă, să tragă din nou.

― Ce mai vrei?

― Hai de la început. Ce, ori nu te ţii?…

Jupînul se făcu roşu – şi, cu ochii ieşiţi din cap, prinse a răcni:

― Cară-te de aici, beţivule! N-am bani d-aruncat în vînt!…

Între acestea, Anton Lupan, care nu-şi mai putuse lua ochii, din ce în ce mai uimiţi, de la iscusitul ţintaş, făcu încă doi paşi, şi ajungînd lîngă el îi puse mîna pe braţ; găsise, cînd se aştepta mai puţin, omul de care avea nevoie mai mult pentru planurile lui. Fiindcă, aşa cum putuse să-l cîntărească din ochi, şi ochii nu-l înşelaseră decît rareori, omul din faţa sa, deşi beat, părea să aibă şi alte virtuţi, pe lîngă nemaipomenita lui dibăcie de trăgător.

― Hai cu mine, băiete! îi zise, într-un chip căruia nu i te puteai împotrivi.

Totuşi, omul zdrenţăros şovăi, cu ochii la ţintele din fund.

― Închid, dau foc, nu mai pot! răcnea stăpînul barăcii, scos din minţi.

Anton Lupan strînse braţul ochitorului şi-l trase după el, cu un gest blînd, dar hotărît:

― Haide, şi-o să cîştigi mai mult decît un pol!

Înduplecat nu de aceste vorbe, ci de hotărîrea pe care o simţea în glasul străinului, de data asta omul nu mai zăbovi decît ca să-şi ia traista, flinta lăsată jos, mistreţul de ipsos şi briceagul cu locomotiva scoţînd fum pe coş.

Ajungînd în marginea maidanului, unde mulţimea se rărea, Anton Lupan întoarse capul spre însoţitorul său şi-l întrebă:

― Cum te cheamă, flăcăule?

Acesta vru să mîrîie, arţăgos: „Da’ ce treabă ai dumneata?” – însă ridicînd ochii întîlni un zîmbet atît de deschis şi de frăţesc, încît se simţi cîştigat pe loc.

― Ieremia mă cheamă! răspunse, încrezător.

― Ăi fi cel care a intrat cu oiştea în gard?

Omul rîse cu gura pînă la urechi, din ce în ce mai voios:

― Nu; ăla e frate-miu, că ne-am nemerit doi fraţi să ne cheme la fel.

Acum fu rîndul lui Anton Lupan să izbucnească în rîs. Cu asta, orice urmă de gheaţă se rupse între ei.

― Prin urmare, am să-ţi zic Ieremia. Om vedea ce-om face dacă ne-om întîlni şi cu fratele tău. Pe mine mă cheamă Anton Lupan.

― Anton?… Era la noi în sat un dascăl la biserică, de-l chema la fel. O fi nume popesc?

― N-aş putea să-ţi spun, dar după cîte ştiu, n-am avut nici un popă în neam.

― Aşa?!… făcu Ieremia, mirat. Vezi că la noi în sat pe oameni îi cheamă ori Ion, ori Vasile, ori Ieremia, ca pe mine, ori Haralamb, ca pe vără-miu. Mai e şi unul Marin, da’ ăla a venit tocmai de peste Olt. Anton l-a chemat numai pe dascăl… Şi dacă te cheamă Anton, de ce-ţi mai zice şi Lupan?

― Asta-i numele de familie. Pe la voi nu-i tot aşa?

― Chiar aşa nu-i, ori ştiu eu?!… Noi zicem: Ieremia al lui nea Ion, Haralamb al lui moş Vasile…

― Ei, vezi? Altfel cum să-i deosebeşti între ei?

― Mda, cînd te cheamă Ieremia. Dar cînd te cheamă Anton, cu cine aş putea să te asemuiesc? Cu dascălul de la noi din sat? Păi ăla a murit de mult…

Şi zicînd acestea, Ieremia se puse iarăşi pe rîs. Rîse şi Anton Lupan, deşi cam stînjenit, fiindcă o clipă nu-şi dădu seama dacă are de-a face cu un om glumeţ sau eu un cîrcotaş. Pe urmă, ca să schimbe vorba, întrebă:

― Ia spune, Ieremie, ai vreo treabă aici în tîrg?

― Pînă una alta nu, da’ acu’, dac-or înverzi copacii, gîndesc să-mi cumpăr o foarfecă şi să m-apuc de tăiat frunză la cîini.

Anton Lupan rîse din nou, în timp ce căuta cu ochii o cîrciumă, ori ceva de acest fel, unde să se oprească o clipă să-şi omenească însoţitorul şi să-l descoasă fără zor, gîndindu-se că la o nevoie ca asta birjarul putea să-l aştepte oricît. Dar văzînd că toate locantele din jur erau pline de lume gălăgioasă, pusă pe chef, merse mai departe, coborînd spre port. Din cînd în cînd îşi arunca ochii spre stînga, cercetîndu-l pe Ieremia, care mergea alături voios, fără să întrebe nimic, nici măcar încotro ostenesc. Nici urmă de beţie nu se mai vedea pe chipul lui, de parcă nu el fusese cel ce adineauri se apropiase de baracă mergînd pe trei cărări.

― Unde ai învăţat să ocheşti aşa de bine? îl iscodi după un timp, uitîndu-se la flinta din mîna lui.

― La Griviţa, c-aveam gloanţe din belşug şi fesuri turceşti să le iei la ochi, cîte vrei.

― Şi cum, mai înainte n-ai mînuit puşca?

― Ba de mînuit am mînuit-o pînă m-am spetit, cînd m-a luat la reghiment, numai că de tras, am tras mai puţin. Da’ eu, vezi dumneata, cum am dus-o la ochi, parcă m-am simţit frate cu ea…

La aceste vorbe, Anton Lupan îl privi mai iscoditor. Omul de lîngă el, înalt din cale afară, să fi zis că-i deşirat dacă n-ar fi fost destul de spătos, avea un cap cam micuţ pentru trupul lui, un cap de păsăroi, cu nasul ascuţit, cu ochii apropiaţi, cînd vicleni, cînd glumeţi, cu bărbia îngustă şi cu obrazul plin de ţepi. Purta un fel de cioareci hărtăniţi, strînşi cu nojiţele opincilor pînă sub genunchi, dar în sus avea o haină de marinar, peticită cam peste tot, care nu se potrivea nici cu cioarecii, nici cu căciula de oaie, din cap.

― Şi cu flinta asta ce faci? îl întrebă mai departe Anton Lupan, fără să fi pătruns taina ciudatei lui îmbrăcăminţi.

― O ţin aşa, să zic şi eu că am ceva. Am fost cu ea paznic la un boier, colo, peste Brateş.

― Vreo meserie ai învăţat?

― Sînt marangoz, domnule, numai că, de cînd cu războiul, nu găsesc de lucru de fel. Înainte mai veneau turcii, grecii şi mai ciocăneam cîte ceva la barcazurile lor. Ori mă duceam la Tulcea şi lucram bărci pentru pescari. Acu’ grecii vin mai rar că-s cam speriaţi, iar turcii, de, or fi supăraţi pe noi.

― Ceva carte ai învăţat?

― Cîtă a uitat meşterul meu.

― Ştii să citeşti, să scrii, să socoteşti?

― Taman cît trebuie ca să nu zică lumea că-s prea prost.

Anton Lupan tăcu