― Ascultă, Ieremie, ai vrea să porneşti cu mine la drum? După cît bag de seamă, rosturi prea multe nu ai aici în tîrg.

― Şi nici în altă parte, domnule. Încotro s-o pornim?

― Aşa, spre capătul lumii…

Aici Ieremia micşoră pasul fără voia lui şi, dîndu-şi căciula pe spate, se scarpină în creştet, îndoit.

― N-o fi prea departe? zise, uitîndu-se cam chiorîş la vecinul său, cu teama că acesta îl lua peste picior.

― Departe, e drept! răspunse Anton Lupan hotărît să nu umble cu amăgeli.

Or, pe Ieremia tocmai răspunsul lui îl zgîndări, fiindcă părea cu totul şi cu totul serios – şi îl făcea să simtă furnicături peste tot, şi-n inimă, şi-n creier, şi-n trup.

Bănuind ce se întîmplă cu el, Anton Lupan zîmbi mulţumit şi-l lăsă un timp să fiarbă aşa, în zeama lui, apoi îl întrebă, parcă într-o doară, ca şi cînd ar fi vrut să schimbe vorba de la început:

― Pe mare ai fost vreodată? Ţi-o fi teamă de ea?

― Teamă?… Iacă zău că nu ştiu. Da’ de cunoscut o cunosc; doi ani am fost dulgher pe un caic turcesc, şi-am tot umblat, pe la Stambul, pe la Salonic, ba am ajuns chiar şi la Pireu.

Anton Lupan tresări, surprins, şi chipul i se lumină mai mult; deci omul său era chiar mai încercat decît bănuise el; se cuvenea să nu-l mai scape din mîini, altul pe măsura lui fiind greu de găsit.

― De băut bei mereu, sau numai aşa, la sărbători? îl iscodi mai departe, dezvăluindu-şi singura îndoială care-l îngrijora într-adevăr.

Ieremia se uită la el, apoi îşi lăsă ochii în jos, ruşinat:

― Da’ de unde, domnule, nici măcar la sărbători!… S-a întîmplat o istorie afurisită de m-ai văzut dumneata beat.

― Ce istorie? stărui Anton Lupan.

― Ia, o istorie! Să zic c-a fost nuntă, aş greşi, da’ altfel, ce naiba a fost? Am un potlogar de văr la Sulina, văru’ Haralamb, şi el tot marangoz, că noi acasă n-am avut pămîntu’ nostru şi-am venit de mici la oraş să învăţăm meşteşug… Acu’ e la Sulina, cum spusei, lucrează de astă-vară la şantier, adică la reparat vapoare, la austrieci – că el nu-i numai marangoz, e şi fierar, meşter bun altminteri, de! – păcat că n-are şi minte în cap! Ei, şi cînd a venit dezgheţu’, să fie de-atunci vreo trei săptămîni, m-am pomenit cu el în călduri, aici pe capu’ meu, că vrea să se însoare, să intre în rîndul oamenilor: „Altminteri – zice – îmi iau lumea în cap, măi vere Ieremie, ori mă spînzur, aşa nu mai pot s-o duc!” Te pui cu zănaticu’? Ăsta, cînd dă spicu’ ierbii îşi iese din minţi. „Şi de ce nu te însuraşi la Sulina?” zic eu. Aş, domnia-sa e mofturos, ce crezi! Cică la Sulina nu-i nici una pe gustul lui, hai la Galaţi, acolo e de ales! „Păi cine-o să te ia pe tine, măi netotule? Nu te vezi că eşti un pîrlit, un zdrenţăros?”… Ce să mai lungesc vorba, domnule!… Eu aveam odaie în curte la un sacagiu, adică om înstărit, cu casă de zid, cu magazie, cu acareturi şi pe deasupra cu două sacale, nu una, fiecare cu cîte doi bidivii. Lui hoţomanu’ de vără-miu, nu i-a trebuit să umble prin tîrg, că el, cum a venit, cum a pus ochii pe Ghiocica, fata sacagiului, fată cu zestre, cu salbă şi cercei de aur şi de frumoasă, frumoasă-al naibii, durdulie, rotunjoasă, ca un ghioc. Acu’ lasă că şi el, Haralamb, e un pui de rumân să-l mănînci din ochi, nu deşirat şi ciolănos ca mine, chit că mi-e văr, că taică-miu, cu-al lui au fost fraţi buni, de la un bunic. Ei, şi dacă l-a văzut, fetii i-a căzut cu tronc, n-a mai ţinut seama că-i zdrenţăros şi pîrlit, iar sacagiu’ n-a avut încotro… Nu-ţi mai spun că i-a cumpărat straie şi cizme noi, din cele cu scîrţ, adică l-a înţolit cum n-a fost înţolit neam de neamul lui, că altminteri, îi place să se fudulească dacă are cu ce. Şi-aşa, s-a mutat văru’ Haralamb în casă la ei, şi pune-te pe trai, pe găină fiartă şi pe pui fript, trei săptămîni în şir. Îmi trimitea şi mie cîte un hartan în odaia din fund, lîngă magazii; în faţă nu m-a poftit… Pe urmă au hotărît ei nunta, să fie azi – altfel intram în postul Paştelui şi era prea tîrziu – da’ petrecerea a început de ieri pe la prînz; a adus sacagiu’ amîndouă sacalele pline cu vin – şi s-a pus mahalaua pe băut… Numai că, să vezi dumneata, pe la trei dinspre ziuă, văru’ Haralamb mă ia de mînecă şi mă trage în odaia mea din fund: „Măi Ieremie, eu mă duc! Auzi că fluieră! Vine vaporu’ nemţesc din sus…” „Tu eşti nebun?”. „Nu, da’ m-am săturat aici. Uite, să le dai straiele de ginerică, şi cizmele, că mi-erau mici…” Altminteri suflet cinstit, domnule, ar fi putut să plece îmbrăcat ca lumea, nu în zdrenţele lui… Şi dacă el a plecat, eu n-am ştiut ce să fac, aşa că m-am apucat de băut. Am băut pînă la ziuă, cînd s-a băgat de seamă că ginerică s-a dus. Atunci s-a stîrnit zarvă şi văicăreală, şi sacagiu’ m-a aruncat în uliţă, cu flinta şi cu traista, altceva n-am avut, de ce să mint. „Să nu te mai prind pe-aicea, neam de potlogar!…” Auzi vorbă la el! Parcă aveam eu vreo vină, parcă eu îi amăgisem fata!… Iacă, domnule, cum s-a întîmplat de m-ai găsit beat, rătăcind prin bîlci…

― Va să zică. deseară n-ai unde să dormi! zise Anton Lupan, neştiind dacă să rîdă sau să se întristeze de păţania lui.

― Lasă, că dac-o fi să merg cu dumneata, nu merg fiindcă n-am unde dormi! răspunse Ieremia, cam oţărît.

Cu această vorbă cam în doi peri, care nu spunea nici da, nici nu, sosiră în port, fără să-şi dea seama cînd făcuseră atîta drum. Anton Lupan văzu de departe trăsura aşteptînd pe chei, cu birjarul moţăind, dar în loc să se îndrepte într-acolo, merse întins spre barcazul acostat de curînd şi-l