cercetă stăruitor, plimbîndu-se zorit prin faţa lui. Pe punte nu era ţipenie de om; pînzele fuseseră de bine, de rău, strînse pe ghiuri, dar altminteri se vedeau o grămadă de parîme şi de catrafuse aruncate pretutindeni, ceea ce dovedea un echipaj nu tocmai zelos. Pe tambuchiul din prova ieşea un ademenitor miros de berbec fript.

Ieremia se apropie şi el, adulmecînd mirosul şi înghiţind în sec; peste noapte se ţinuse mai mult de vin, cu mîncarea o lăsase mai uşor şi acum îi părea rău după bunătăţile de la sacagiu.

― Da’ nu mi-ai spus cum şi încotro s-o pornim, domnule? zise, lungindu-şi gîtul spre tambuchi.

― Gherasime!… Ismaile!… Aţi surzit, pezevenghilor? se auzi în clipa aceea pe punte un glas, strigînd furios.

Căpitanul ieşea din cabina lui, cu o boccea după el – şi nimeni nu venea să-i dea ajutor. Din cabina echipajului se auzeau rîsete şi chiuituri.

― Faceţi chef cu banii mei! mai pufni căpitanul, spumegînd neputincios. Las’ că ajungem noi la Pireu şi-o să vedeţi voi!

Ieremia nu lua seama la strigătele lui, mai cu seamă că nu-i înţelegea toate cuvintele greceşti, ci îl asculta pe Anton Lupan, care-i vorbea despre drumul lui. Apoi se trase un pas în lături şi zise, uitîndu-se cam chiorîş:

― Nu ştiu pe unde vine ţara asta, dar, după cîte mi-ai spus, ar însemna să călătorim un an întreg.

― Poate şi doi!

― Aoleu!… Şi numai pe mări?

― Ba şi pe oceane.

― Ce vorbeşti?!

De data asta Ieremia părea mai degrabă curios decît speriat şi nu se mai uita chiorîş, ci drept, cu ochii străbătuţi de scîntei.

Văzînd că nici unul nu mişcă din oamenii săi, căpitanul barcazului se îndreptă spre schelă, să iasă la chei, cu bocceaua după el, morfolind cu ciudă între dinţi trabucul rău mirositor. Anton Lupan îl lăsă pe Ieremia şi, ţinîndu-i calea, îl salută, voios:

― Bună-ziua, căpitan Iani! Căpitanul scăpă trabucul din dinţi:

― Da’ de unde stii dumneata că sîntu căpitan? Si de unde stii că mă cheamă Iani?

Necunoscutul de pe chei îi zîmbi, şiret:

― Auzi vorbă! Păi e destul să se uite cineva la dumneata, ca să vadă că eşti căpitan. Şi încă ce căpitan! Eu unul, ca să-ţi spun drept, n-aş fi aşteptat să te văd comandant pe un cargobot.

Kir Iani se împăună, cu pieptul umflat şi ochii daţi peste cap; apoi scuipă pe lîngă schelă, prefăcîndu-se supărat.

― Mie nu-mi trebuie cargobotu, fraţicule, să-mi stea armatoru pe capu. Mai bine căpitanu pe corabia mea!

― A, corabia asta frumoasă e a dumitale?! Atunci sigur, ce să intri la stăpîn, pe cargobotul altuia!

Şi văzîndu-l că plesnea de ifos, Anton Lupan găsi de prisos să-i răspundă la a doua întrebare – răspuns care de bună seamă i-ar fi tăiat ifosul şi l-ar fi înfuriat; el îi spusese Iani, fiindcă după cîte ştia, cam Iani îi chema pe toţi căpitanii din arhipelag. Aşa că schimbă vorba, cît timp căpitanul se mai împăuna:

― Gîndesc că pleci la Pireu, căpitan Iani. Aşa-i?

― Chiar asa… Si ţe vrei dumneata?

― Vreau să iei… doi călători…

Anton Lupan se opri puţin şi întoarse capul spre însoţitorul său, care aştepta, la doi paşi. Acesta adulmecă spre tambuchi, înghiţi în sec, apoi înclină din cap; nu se înţelegea limpede dacă încuviinţarea lui privea plecarea la drum sau mirosul berbecului gras.

― Da, căpitan Iani, doi călători! continuă Anton Lupan luînd răspunsul care îi convenea.

― Si pînă unde, fraţicule, hai?

― Pînă la Stambul, sau chiar mai departe…

Căpitanul făcu ochii mari; i se părea de mirare că un tînăr aşa de bine îmbrăcat dorea să călătorească pe corabia lui, cînd putea să aştepte vaporul, două-trei săptămîni. Dacă avea bani, precum se putea bănui, de ce să fie grăbit? Pe urmă îşi zise în sine, luminat: „A făcut vreo boroboaţă, vreo coţcărie, ori poate vreun omor şi vrea să spele putina cît mai curînd… Asta este o gîscă bună; să nu pierdem prilejul şi s-o jumulim vîrtos! Kir Iani, vezi ce faci!”

Aşa că răspunse, lăsîndu-se greu, ca un morun mare şi gras, chit că el unul era pirpiriu ca un ţipăraş:

― De, fraţicule, să te iau, să nu te iau? Daca paţescu ţeva?

Anton Lupan îi înţelese gîndurile cum îl privi în ochi, dar nu găsi cu cale să-i arate că nu era un fugar, şi deci n-avea de ce să se lase strîns cu uşa de primul căpitan întîlnit.

― Ei, ia spune, kir Iani, cît ceri?

― Pînă la Pireu?

― Deocamdată să zicem pînă la Stambul; pe urmă om mai vorbi.

― Cu mîncarea mea?

Ieremia înghiţi în sec, iar; pe tambuchi se auzea berbecul sfîrîind – pesemne îl răsuceau deasupra cărbunilor, să te apuce leşinul, chiar dacă erai îndopat.

― Cu mîncarea dumitale, kir Iani! răspunse Anton Lupan.

Căpitanul scoase un trabuc nou din buzunar şi se scarpină în cap.

― Dumneata ai să dormi în cabina mea: ţinţi icosari. El să doarmă pe punte: doi icosari; alt loc nu am.

― Unde-o să doarmă, o să vedem noi. Va să zică, asta ţi-e vorba: şapte icosari şi ne-am împăcat. Bate palma, căpitan Iani!.

Căpitanul muşcă din trabuc, înciudat: „Ar fi trebuit să cer douăzeci, ori douăzeci şi cinci. Am fost un măgar!” Dar nu mai putea da înapoi, căpitanul are numai o vorbă, dacă-i căpitan.

După ce primi banii şi-i încercă în fel şi chip, strigă spre oamenii săi, care stăteau sub punte, să fi zis că-s legaţi:

― Bre Lachi, bre Ismail, avem pasageri, ia veniţi încoa’!

Fireşte, nimeni nu scoase capul să vadă de ce striga, fiindcă oamenii din echipaj tocmai prînzeau, cu o întîrziere care le mărise foamea şi le luase auzul de tot. Dar nici mare nevoie nu era de ei. Birjarul cu Ieremia duseră cufărul pe punte şi cu asta treaba se sfîrşi; din partea celor doi călători, corabia putea să pornească la drum.

Căpitanul coborî repede în cabina sa, încuie la repezeală dulapurile şi sertarele, îşi chemă pasagerul, ca să-i arate culcuşul hotărît pentru el, apoi se îndreptă spre oraş.

― Pe cînd plecarea, căpitan Iani?

― Dacă este vînt bun, mîine la ziuă.

― Ei, Ieremie, zise Anton Lupan, acum a venit timpul să vedem dacă berbecul acela e bun într-adevăr, sau te-ai înşelat.

― Domnule, răspunse Ieremia, crede-mă că o vorbă atît de înţeleaptă n-ar fi putut să spună nici popa de la Trei-Ierarhi!

Cei doi pasageri neaşteptaţi se îndreptară spre tambuchiul din prova şi coborîră scările, tropăind.

― Bună-ziua,