― Poftim gustam! – răspunse un om din echipaj, înroşindu-se ca un flăcăiaş – mîndru de vorba noului venit, că el alesese berbecul, el îl pusese la fript.

Era bucătarul corăbiei şi în acelaşi timp ajutor de cîrmaci, pe nume Nail Geafer Ismail, un ins de vreo patruzeci de ani, cam mărunţel, dar altminteri vînjos ca orice marinar, cu capul rotund, pleşuvit, cu faţa gălbuie, de felul ei, nu de pe urma vreunei boli, cu nasul ca un boţ de ceară lipit între ochi, iar sub nas cu o mustaţă zbîrlită încotro vrei, să fi zis că-i supărată pe toată lumea din jur.

― Pe cinstea mea! vorbi primul cîrmaci, fără să se întoarcă spre noii veniţi. Dacă nu l-aş fi lăsat în Marea Roşie, după glas aş zice că ăsta-i Anton Lupan cel viteaz!

În clipa aceea întoarse capul alene, şi deodată sări în sus, ca ars, mai-mai să se lovească în tavan, că părea de două ori mai înalt decît Ismail.

― Prea Sfîntă Născătoare, chiar el era! strigă, făcîndu-se cînd palid, cînd roş. De unde-ai răsărit, domnule? Nu cumva te ai bine cu ăl necurat?

Anton Lupan îl privi cercetător printre pleoape, apoi chipul i se lumină:

― Tu nu eşti cumva Gherasim-contrabandistul, măi neam de coţcar?

― Eu sînt, domnule, şi poţi să strigi în gura mare, că aici nu mă tem. Dar dacă vreodată s-o întîmpla să ne întîlnim pe la Port-Said, te rog să vorbeşti mai încet; n-am chef de închisorile arăpeşti.

Cei doi oameni îşi strînseră mîinile, apoi se îmbrăţişară, ca doi prieteni vechi, bucuroşi că se revăd.

― Măi fraţilor, vorbi Gherasim, de data asta în greceşte, întorcîndu-se spre ai săi, care se zgîiau la el, miraţi să-l vadă aşa de voios, pe el de felul lui tare ursuz. Prin ’78 eram la Port-Said, pe o corabie arăpească, eu cu frate-miu Panait – şi…

― Şi făceaţi negustorie cu haşiş! îi întregi vorba Anton Lupan.

― Asta pe sub mînă, domnule; doar nu era să mă usuc cu zece piaştri pe lună, cît îmi dădea hapsînul de căpitan.

― Stam jos, mîncam! îi îmbie Ismail pe noii veniţi. Oamenii din echipaj se înghesuiră pe laviţele fixe, aflate de o parte şi de alta a mesei, făcîndu-le loc oaspeţilor. Ieremia îşi lăsă traista lîngă scară, dar de flintă nu se despărţi, ci se aşeză la masă cu ea sub cotul stîng.

― Şi cum vă spuneam, frăţioare – reîncepu Gherasim –, era prin ’78, că nu se deschisese canalul de Suez decît de cîţiva ani şi aşteptam la Port-Said să luăm marfă pentru Berbera. Stăteam la chei şi în jurul nostru, puzderie de corăbii şi barcaze, care turceşti, care greceşti, care arăpeşti. Mai încolo erau vapoare, de toate felurile şi de toate naţiile – şi lume multă pe chei, negustori, hamali, marinari, gură-cască, milogi. Lîngă noi era legat un barcaz arăpesc, al unuia Huseim, şi ăsta avea cu el o soră, Adnana, pe care o bătea în fiecare zi. De ce-o bătea şi de ce-o purta după el pe mări, cine putea şti? La arapi nu-i ca la noi, să întrebi, să iscodeşti, că doar dacă te uiţi niţel mai lung la ce învîrtesc ei, odată te pomeneşti cu un cuţit în gît… Şi aşa, într-o dimineaţă, Huseim al nostru îşi luase iar sora la scărmănat. Fata nu plîngea, strîngea numai din dinţi şi scapăra cu ură din ochi, mîndră se vede, deşi la vîrstă copil. Noi, de colea, nici să ne uităm nu îndrăzneam; trăgeam doar cu coada ochiului, înjurînd în gînd. Ş-odată, ce să vezi, un tînăr, să fi zis că şi-a pierdut minţile, se opreşte pe chei, se face roşu, apoi se repede la schelă, sare pe punte – şi cînd îi propteşte una lui Huseim sub fălci, se prăvăleşte arapul peste bord, ca un balot. Păcat că nu s-a nimerit pe aproape nici un rechin; scăpa lumea de un ticălos!… Ei, iacă, tînărul care a făcut isprava asta, e dumnealui – numai că de-atunci a mai îmbătrînit puţin şi poate acum o fi mai domol.

Oamenii întoarseră capul spre oaspetele ciudat şi-l priviră cu ochii înflăcăraţi. Ca unora care călătoriseră prin acele părţi sau măcar cunoşteau din istorisiri obiceiurile locului, întîmplarea li se părea de necrezut. Cît despre Ieremia, cu toate că nu înţelegea chiar fiecare cuvînt grecesc, privea cu ochii zgîiţi la Anton Lupan, uitîndu-şi pînă şi de berbec. Apoi dacă lucrurile stăteau aşa, cum spunea marinarul ăsta voinic, noul lui stăpîn nu era un om să-l întîlneşti oricînd. Acum era mulţumit că pornise după el; pînă mai adineauri, de, se mai gîndise că la noapte, după ce s-o sătura de berbec fript, să spele putina, frumuşel, doar nu-l costa nimic şi-atîta lucru s-ar fi priceput să facă şi el, dacă era văr cu Haralamb.

În acest timp, Gherasim le vorbea mai departe alor săi, din ce în ce mai aprins:

― Îndată, mai repede decît ai vira o cheie de lanţ, vestea că s-a găsit cineva să-l înfrunte pe Huseim s-a întins în tot portul, fraţilor. Era acolo un bătrîn, am uitat cum îl chema, care ţinea un fel de dugheană pe chei – găseai la el şi cafea, şi ciubuc, mai făcea negustorie şi cu chihlimbar. Lumea îl ţinea de înţelept, zicea că se trage din nu ştiu ce neam de profeţi. Şi el a spus: „Numai Allah are drept să-i bată pe credincioşi. Dar Huseim n-a fost un credincios – şi dacă s-a găsit un ghiaur să-l înfrunte, apoi bravo lui! Aferim! Ghiaurul ăsta e viteaz şi se cuvine să fie cinstit de toţi!” Aşa a spus bătrînul – şi aşa a fost. Numele lui Anton Lupan s-a dus pe toată Marea Roşie… Ehei, dar dumnealui a mai făcut şi alte isprăvi; am să vi le spun eu…

Ascultătorii păreau fermecaţi. Ieremia barem se simţea ca beat, să fi zis că vinul de la nuntă i se urcă iar, mai vîrtos, în cap. Auzind cuvintele care se spuneau despre Anton Lupan, se umfla în pene, mai mîndru decît dacă