― Dar ia spune, domnule, ce vînt te aduse încoa’? întrebă Gherasim, dînd-o iarăşi pe glas de valah. Acu’ vreo doi ani auzisem că eşti secund pe un vapor olandez. Alţii spuneau că lucrezi căi ferate, la turci.

― Am făcut şi căi ferate, am fost şi secund – ba mi-am luat şi brevetul de căpitan… Da’ tu ce naiba neam eşti, grec, ori de-ai noştri, că vorbeşti româneşte de parc-ai fi muntean?!

― Grec, domnule, de lîngă Pireu! sări Nicola, al doilea cîrmaci.

Gherasim îşi lăsă capul în pămînt şi cît era el de mătăhălos, păru sfios ca un copilaş.

― Ei, oi fi şi eu ceva! zise, nelămurit, cu glasul puţin întristat.

Apoi, scuturîndu-se, ridică ochii spre Anton Lupan:

― Şi-acum încotro? Nu mai eşti îmbarcat?

― Nu; am avut ceva treburi în ţară, le-am limpezit şi uite că plec iar.

― Mergi cu noi, ori am înţeles eu aiurea?

― Ba ai înţeles bine, că d-aia vă striga căpitanul, să puneţi mîna pe bagaj. Merg cu voi pînă la Stambul, sau pînă la Pireu, om vedea… Vreau să cumpăr o corabie şi să…

Văzînd că s-a oprit, Gherasim îl întrebă, zgîndărit în inima lui de vechi marinar:

― Ia spune, în ce parte ai vrea să pleci? Ce mări ţi-au rămas de vînturat?

― Destule!… răspunse Anton Lupan.

― Domnule, stărui cîrmaciul, te-am întrebat nu ca să-mi răcesc gura. Nu mă cunoşti prea bine, dar te rog să mă crezi că nu sînt flecar şi nici în sufletul omului nu mă bag cu de-a sila. Mă gîndisem că poate ai avea nevoie de un cîrmaci.

Anton Lupan îl privi îndelung, în timp ce toată lumea tăcea, cu ochii la ei, apoi înclină din cap:

― Bine, Gherasime! Fireşte că o să am nevoie de un cîrmaci şi dacă acela ai vrea să fii tu, sînt sigur că altul mai bun nu s-ar afla. Numai de-am găsi şi o corabie demnă de asemenea cîrmaci!… Cînd crezi că sosim la Stambul?

― Păi dacă plecăm mîine, pe miercuri o să fim la Sulina, pe sîmbătă sau pe duminică poate intrăm în Bosfor.

Auzind aceste cuvinte, Ismail scoase un suspin amar.

― Ce-i, mă turcule, eşti certat cu sultanul de te-ai întristat aşa? îl luă în batjocură Marulis, al patrulea om din echipaj.

Bucătarul nu răspunse, dar se vedea limpede că avea inima grea, parcă apăsată de un bolovan.

― Lăsaţi-l în pace! interveni Gherasim, mirîndu-se că la un oftat ca ăsta oamenii puteau face haz.

Adevărul este că amărăciunea lui Ismail, deşi vădită, mai degrabă îţi stîrnea rîsul decît întristarea.

― Ce e cu el? întrebă Anton Lupan.

― Păcate omeneşti, domnule! răspunse nelămurit Gherasim. Şi cum spuneai, o să-ţi trebuiască un cîrmaci.

― O să-mi trebuiască. Dar Panait ce face?

― Frate-miu?… Dumnezeu să-l ierte! L-au căsăpit piraţii.

― Îmi pare rău de el! zise Anton Lupan, întristîndu-se deodată. Era om de mare ispravă. Şi cînd s-a întîmplat nenorocirea asta?

― Acum un an, la Samos.

De la piraţi vorba trecu la altele şi se lungi multă vreme; îşi amintiră de porturi unde se întîlniseră odată, povestiră despre corăbii vechi, despre căpitani, ceilalţi avură fiecare de spus cîte ceva, uitară de necazuri – şi aşa, tot înfulecînd din berbec, tot deşertînd stacane cu vin, nici nu băgară de seamă cum deasupra capului, micul spirai se făcuse cenuşiu, vestind căderea amurgului. Cineva aprinse o lampă cu gaz, agăţată în tavan; lumina ei slabă prinse să le legene umbrele pe pereţi. Mai tîrziu auziră şi paşii căpitanului, sus, dar nimeni nu ieşi în întîmpinarea lui – şi kir Iani coborî în cabina de la pupa, mormăind înciudat…

A doua zi în zori Penelopa porni domol la vale, împinsă de o blîndă adiere de la sud, şi seara ajunse la Tulcea, unde înnoptă, dînd prilej echipajului să debarce în căutarea altui berbec. În ziua următoare, vîntul, schimbîndu-se de la apus, se arătă şi mai prielnic decît în ajun, astfel că pe la ora prînzului corabia lui kir Iani se apropia de Sulina, unde, după cum ne amintim, făgăduia să ajungă foarte curînd.

Asupra acestei clipe l-am lăsat pe căpitan la cîrmă, pufăind din trabuc, cu ochii la pasagerul său, aflat la prova, cu coatele rezemate de parapet, în vreme ce Ieremia stătea întins pe punte, alături, cu flinta lui strînsă între genunchi.

În cele două zile de drum, ciudatul pasager îşi vîrîse nasul peste tot, cercetînd corabia pe îndelete, judecase forma ei şi felul cum era construită, măsurase catargele din ochi, şi le închipuise cu întreagă velatura – iar după aceea nu fusese nevoie să se gîndească îndelung ca să-şi dea seama că Penelopa nu era lucrul care îi trebuia lui.

Într-adevăr, corabia aceasta nu prea izbutită, construită economic, cu coastele pe alocuri putrede sau plesnite, cu bordajul de brad, se dovedea vrednică să transporte de ici-colea cinci vagoane de grîu, dar hotărît, n-ar fi putut să înfrunte o încercare mai grea.

Din clipa cînd ajunsese la această concluzie, călătorul nostru se liniştise şi rămăsese pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul şi apa. După un timp, perdeaua aceasta monotonă începu să fluture, departe, în faţă, şi pe sub faldurile ei se iviră, fără să se poată impune de la început ca reale, cîteva căsuţe albe, cîteva magazii de scînduri, cu pereţii cenuşii, cîteva catarge înşirate în linie dreaptă…

O oră mai tîrziu, Penelopa acosta la cheiul scund al Sulinei, între alte două corăbii greceşti, care intraseră în ajun din mare şi aşteptau vîntul prielnic să pornească spre Brăila. Neaducînd nici un fel de marfă, amîndouă erau încărcate cu nisip, fiindcă fără acest lest n-ar fi putut naviga cu pînze, fără primejdie de răsturnare. Nimeni nu se mira că de ani de zile atîtea corăbii intrau pe Dunăre să încarce grîu şi aduceau în schimb nisip; probabil, prin părţile de unde veneau se găsea nisip cu duiumul.

Ceva mai în susul cheiului, un vapor austriac se pregătea pesemne să plece la drum, fiindcă scotea fum gros pe coşul înalt cît catargele.

Îndată ce Penelopa acostă, echipajul sări pe uscat şi se năpusti spre cele două corăbii