vecine, ca să-şi vadă compatrioţii şi să afle ştiri noi din ţară. Căpitanii acestor vase se aşezaseră sub şopronul unei locante de pe chei – un fel de cîrciumă, cafenea şi ceainărie – şi sorbeau cu socoteală dintr-o sticluţă cu mastică de Chios, în aşteptarea pastramei de capră, care se frigea alături, pe cărbuni, sfîrîind şi pocnind ca artificiile. Bineînţeles, kir Iani se îndreptă şi el într-acolo şi după cuvenitele saluturi şi îmbrăţişări se aşeză la masă cu dînşii, fericit că regăsea un colţ din Patrida.

Era spre ora patru după prînz; soarele de primăvară mai avea de brăzdat o bucată bunişoară de cer, pînă să cadă la apus, pe orizontul de stuf. Vîntul se potolise încetul cu încetul, ca în sfîrşit să adoarmă de tot, dar pentru cei care îi cunoşteau legile şi-i simţeau tainele, era limpede că dinspre mare avea să se ridice în curînd briza de sud-est, adică: vîntul cel mai neprielnic pentru a te îndrepta spre Stambul.

Astfel, fără să-l mai întrebe pe kir Iani, Anton Lupan înţelese că astăzi nu putea fi nici vorbă de o plecare la drum; dar faptul acesta nu-l supăra cîtuşi de puţin, fiindcă întîrzierea era spre folosul lui; iată avantajele călătoriei cu un barcaz prăpădit faţă de un vapor care în acest port mic nu i-ar fi îngăduit nici să răsufle puţin.

La începutul iernii, aflîndu-se la Galaţi, voise să se ducă şi la Sulina, fiindcă deşi îi scrisese de mai multe ori căpitanului din port, cerîndu-i lămuriri, acesta nu-i răspunsese nimic. Din nefericire, tocmai atunci pe Dunăre începuseră să curgă sloiuri, şi nici un vapor, nici un barcaz nu mai pleca în jos.

Acum putea, în sfîrşit, să caute urmele lui Pierre Vaillant şi aici.

― Domnule! zise Ieremia, la fel de lămurit şi el în privinţa vîntului, ca unul care umblase cîţiva ani pe mări. După cum văd, azi n-o să plecăm mai departe. Eu m-aş duce pe la văru-miu Haralamb, să văd cum îi merge cu văduvia.

― Du-te, numai ai grijă ca deseară să fii înapoi; să nu te trimită cumva în peţit.

― Aş! Nu cred să-i mai ardă lui de însurătoare acum; mai degrabă cred că stă ascuns, să nu-l dibuiască vreo iscoadă de-a sacagiului.

Anton Lupan merse cîţiva paşi pe chei, pînă la baraca de lemn a căpităniei; o femeie care frigea guvizi, sub un şopron dărăpănat, îl vesti că pe căpitanul portului nu-l putea găsi decît a doua zi, spre prînz, fiind plecat la vînătoare de raţe, în păpuriş… A doua zi, la prînz, cînd Penelopa urma să plece în zori! Viaţa aici se mişca mai greoi chiar decît barcazele încărcate cu grîu!

Încotro să pornească, pe cine să întrebe călătorul nostru cînd pe chei nu se vedeau decît marinari străini?

Peste pădurea de stuf, către răsărit, se ridica, stingheră, turla unui far micuţ. Aha, acolo trebuia să fie un om – şi poate cel mai nimerit!

După ce mai aruncă o privire în jur, nădăjduind ca raţele să nu fi venit încă din ţările calde şi căpitanul portului să se întoarcă dezamăgit, Anton Lupan porni pe malul apei în jos să ajungă la far. Din faţă se ridica boarea amară şi sărată a mării, în vreme ce frămîntarea valurilor rostogolite pe nisip se auzea, de peste perdeaua de stuf, ca un murmur îndepărtat, murmurul acela nelimpede, aspru şi totdeodată blînd, pe care corăbierii îl confundă adesea cu freamătul din fiinţa lor. Cîteva sute de metri mai departe, stufărişul se pierdea în nisip, lăsînd să se deschidă către sud o plajă largă şi întinsă, petrecută pe sub orizont, cu dune năpădite de buruieni şi de pir.

Farul veghea posomorît în partea cealaltă a canalului, încins cu brîuri de piatră negricioasă care i se urcau pînă la gît. Marea în faţă era mai mult cenuşie decît albastră; mîlul adus de Dunăre murdărea apa pînă aproape de orizont, unde se zărea o dîră vineţie ca o muchie de cuţit. Pe cer pluteau cîţiva nori albi, destrămaţi, şi jos, deasupra valurilor, se roteau pescăruşii, ţipînd. Pînza unei bărci se zărea departe, în larg, iar pe ţărm, către sud, se mai ghiceau nişte lotci negre, trase pe nisip.

Pe malul celălalt al canalului, înspre far, o bătrînă stătea aplecată cu doniţa deasupra apei.

― Hei!… Mătuşăă! o strigă Anton Lupan.

Bătrîna se ridică, lungă şi arcuită ca un arac, de-ai fi zis că e pusă acolo să ţină tovărăşie farului singuratic de pe mal. De sub basma îi atîrna în laţe părul cenuşiu, murdar. Cu toată depărtarea, un ochi i se vedea lovit de albeaţă, lucind în soare ca un solz de crap.

― Ce vrei? răspunse, cu arţag.

― Cine-i paznicul farului?

― Ifrim, dar nu-i aici, tîlharul! Du-te şi dumneata! Zicînd acestea, arătarea luă doniţa de jos şi porni pe mal.

― Hei, mătuşă! E plecat departe?

― La dracu’ e plecat! Du-te după el, fuguţa… Anton Lupan rămase încurcat, lîngă canal. Apoi se gîndi că omul căutat de el avea însărcinări mult mai precise şi mai grave decît un căpitan de port şi deci, indiferent unde ar fi fost plecat, o dată cu căderea serii trebuia să vină să aprindă felinarele la far. Nu-i rămînea decît să-l aştepte răbdător: se afla la poarta acelui Levant unde timpul nu costă bani!

O epavă pe jumătate îngropată în nisip zăcea în faţa sa pe malul mării şi se miră că nu o văzuse pînă acum. Părea să fie un barcaz, naufragiat de mult, dacă judecai după nisipul îngrămădit de vînt în juru-i. Dar iată că ţărmul acesta aspru, cu toată înfăţişarea lui paşnică, mai ceruse şi alte jertfe corăbierilor. La nord de canal, în umbra farului, se vedea un catarg strîmb, răsărind dintre dune cu mişcarea de deznădejde a unui braţ omenesc care cere ajutor înainte de a se prăbuşi; pesemne acolo nenorocirea se întîmplase de curînd, altminteri catargul, şi după el cealaltă lemnărie bună de pus pe foc şi-ar fi împlinit destinul firesc în aceste locuri lipsite de păduri… În partea astălaltă, către sud, se ridica altă movilă de nisip, lăsînd să se vadă, pe alocurea, bordajul putred, fărîmat, şi coastele negre ale unei corăbii naufragiate de cine ştie cît timp.

Anton Lupan porni pe