ţărm, spre miazăzi, gîndindu-se că fiecare din aceste epave îşi avea taina ei… Nisipul le acoperea, an de an, lemnul nejumulit de oameni putrezea dedesubt şi nimeni, niciodată, n-avea să mai poată şti ce destine se frînseseră aici. Fiecare din aceste epave fusese o corabie cîndva – cu etrava arcuită semeţ, cu catarge înalte şi zvelte ca brazii, fremătînd, cu pînzele umflate de vînt – brăzdase mări şi oceane, ducînd mesajul vieţii omeneşti pe Pămînt. Se asemănau între ele în toată istoria lor, şi totuşi, fiecare îşi avea trecutul ei, pe care nu-l putea şterge nici chiar acest sfîrşit comun. Dar cum se numiseră ele şi căpitanii lor, ce echipaj le purtase în lume, ce cîrmaci le condusese prin furtuni, ce patimi, ce virtuţi, ce bucurii, ce suferinţe frămîntaseră inimile acestor oameni dispăruţi, ce ură, ce nebunie, ce iubire, ce simţăminte fuseseră curmate în naufragiul de demult, ce taine zăceau sub nisip?…

La cîteva sute de metri spre sud se vedea altă corabie aruncată de valuri pe ţărm, şi asta de asemenea de foarte mult timp, fiindcă era şi ea pe jumătate îngropată în nisip, numai că, fiind lucrată dintr-un lemn mai vîrtos, ţinuse piept vremii şi nemilosului ei aliat, putregaiului nimicitor. Tot ce putuse folosi cuiva era luat de mult. Scîndurile punţii fuseseră smulse pînă la una şi de bună seamă toată lemnăria ar fi suferit la fel dacă, după îndelungata atingere cu apa mării, n-ar fi fost aproape pietrificată, astfel nemaiputînd să meargă la foc. Două lanţuri grele, la prova, se pierdeau în nisip, unde pesemne se aflau îngropate şi ancorele, pe care nimeni nu se ostenise să le ia, fiindcă nu i-ar fi folosit la nimic. Cabestanul, care iarăşi nu putea folosi nimănuia, rămăsese la locul lui, ca şi alte piese de fier, mîncate de viermii ruginii.

În lupta acestei epave cu timpul se vedea atîta îndîrjire, încît Anton Lupan se apropie şi o privi uimit. Atît cît putea să judece, după ceea ce rămăsese deasupra nisipului, părea să fie o corabie venită din Baltică sau din Marea Nordului. Cu chila ei lungă, cu pupa aproape la fel de ascuţită ca şi prova, cu liniile fine şi-n acelaşi timp robuste, îi amintea de… Deodată, cercetătorul se făcu palid, inima încetă să-i bată, picioarele se împotriviră să-l ducă mai departe…

Această corabie aruncată de valuri pe ţărm, la gura Sulinei, îi amintea… În clipa următoare inima lui îşi reluă nebuneşte bătăile, sîngele îi dogorî în vine, picioarele i se mişcară de la sine ducîndu-l în jurul epavei…

Fiecare epavă îşi are taina ei… O poartă cu ea pînă o a acoperă nisipul, pînă o surpă putregaiul; n-o poate bănui, n-o poate dezlega nimeni.

Anton Lupan se opri în faţă, la prova; pe scîndura bordajului, cenuşie, se mai vedeau, şterse de vreme, trunchiate, despărţite, unele litere – şi din ele, omul care le cunoscuse putea întregi numele corăbiei.

Avea şi această epavă o taină, ca toate epavele din lume, dar lui îi era cunoscută, rămînea taină doar pentru ceilalţi oameni. Lui îi sfîşia inima şi, aşa sfîşiată, i-o umplea de nelinişte şi de nedumerire…

Un bătrîn, cu capul alb ca floarea coliliei, venea pe ţărm, cu sumanul pe umeri, cărînd greu un coş cu peşte în mînă.

― Bună-seara, domnule! zise, ferit, scoţîndu-şi căciula. Cu toată ninsoarea care-i acoperea creştetul, avea, nu ştiu cum, o înfăţişare haină, dar poate era numai o închipuire.

― Bună-seara! răspunse Anton Lupan, întorcîndu-se, ca din altă lume.

Bătrînul se opri, cuprins de mirare:

― Ştii graiul nostru?

― Şi de ce nu l-aş şti? Par să fi picat din lună?

― Nu, domnule; dar credeam că eşti inglez de la Comisie.

Anton Lupan se apropie de dînsul; bătrînul îşi lăsase coşul jos şi scapără amnarul, să-şi aprindă luleaua.

― Eşti de mult prin părţile astea, moşule?

― Cam de multişor, aş zice că-s născut aicea, dar de cîţi ani anume, mai greu să fac socoteala; or fi 65, or fi 70, nici popa nu poate să-mi spună.

― Eşti pescar?

― Am fost, mai la tinereţe; acum mi-au dat farul în seamă.

― A, dumneata eşti Ifrim, paznicul farului?

― Păi dar cine?

― Tocmai te căutasem… Baba dumitale e cam aspră, moşule!

― Ducă-se pe pustie!…

Anton Lupan se frămînta, chinuit de gînduri, dar privindu-l, nimeni nu i-ar fi bănuit zbuciumul.

― Uite o cutie de chibrituri; să nu te mai chinuieşti cu amnarul.

― Mulţumesc, domnule, am şi eu la far, că-mi dă Comisia să aprind felinarele; dar pentru lulea mai bun e amnarul.

― Te grăbeşti tare?

― Nu, că mai e pînă la apusul soarelui şi felinarele sînt şterse; altminteri, baba mea nu-mi dă voie să plec pînă nu le frec bine.

― Spune-mi – întrebă Anton Lupan, luptîndu-se să-şi stăpînească bătăile inimii – nu cumva ştii ce-a fost cu corabia asta?

― Ba ştiu, cum nu; şi cu asta, şi cu cea de mai la vale, numai să nu mă-ntrebi anul. Astea sînt nelegiuirile lui Spînu.

Aici, în ochii bătrînului se aprinse o scurtă lucire, ca la dihăniile care rătăcesc noaptea prin codri; dar poate că şi asta era doar o închipuire. După aceea, el se aşeză pe nisip, scapără iar amnarul şi, pufăind din lulea, îşi dădu drumul la gură:

― Erau nişte tîlhari de apă, piraţi cum le spune. Se pripăşiseră de ani de zile prin părţile noastre şi nu putea să-i stîrpească nimeni. Căpetenia lor era unu’ Axente, venit de prin marea grecească, da’ lumea îi spunea Spînu, fiindcă nu-i creştea păr pe faţă, nici mustăţi, nici barbă, ca la neoameni.

Bătrînul scuipă cu dispreţ în nisipul umed, îşi mîngîie barba, cum şi-ar fi înfoiat coada păunul, apoi îşi continuă povestirea, în timp ce Anton Lupan se aşeză alături stăpînindu-şi cu greu bătăile inimii:

― Spîn, spîn, dar altfel om subţire, trăit în lume, cu ştiinţă de carte, să te miri că se apucase de tîlhărie. Nu ştiu din ce părţi venise, dar iaca, pot să jur că ştia tot ce e limbă omenească în lume… Pe acea vreme nu era farul ăsta, ci altul, gata să se dărîme – iar de aprins, se aprindea numai cînd îşi aducea cineva aminte. Corăbiile, dacă ajungeau ziua, bine, dacă nu, trebuiau să aştepte departe, că altminteri le luau valurile şi le buşeau de nisip pînă ce le făceau fărîme. Şi tîlharii