ăştia, cu Spînu, pîndeau seara la ţărm; dacă vedeau vreo pînză în zare, aşteptau să se lase întunericul, aduceau un bou din stufăriş, îl priponeau la malul mării şi-i legau un fanar între coarne. Bietul dobitoc se zbătea toată noaptea aşa, legănînd felinarul. Dacă vedea lumina asta jucînd, ca pe valuri, căpitanul din larg, ce-şi zicea: e vreo corabie la ancoră, ia să mă apropii de ea, să aflu o vorbă de la oameni. Şi se apropia, sărmanul, încrezător, numai că nimerea pe nisip şi de aici nu mai avea scăpare. Tîlharii se repezeau într-acolo cu bărcile, săreau pe punte cu iataganele în mîini, pe unii îi spintecau, pe alţii îi aruncau în mare şi p-ormă prădau corabia de nu lăsau decît lemnul gol.

Anton Lupan strînse pumnii şi scrîşni printre dinţi:

― Ticăloşii! Aşa crezi că s-a întîmplat şi cu corabia asta? Oare n-o fi scăpat nici un om?

― N-aş crede, domnule; Spînu nu lăsa pe nimeni să-i scape viu.

― Dar de unde ştii că aici a fost mîna lui şi nu s-o fi întîmplat altfel, vreo furtună, sau…

Paznicul farului clipi din genele albe ca nişte fulgi, ca şi cum întrebarea l-ar fi surprins. Apoi, după ce aruncă o privire piezişă spre vecinul său, începu să rîdă mulţumit, arătîndu-şi dinţii ştirbi:

― Păi dac-am văzut cu ochii mei? Iacă, ţi-am spus să nu mă întrebi cînd a fost, că în ani mă-ncurc. Să fie şase, să fie şapte, ştiu eu?…

― Patru ani în aprilie! murmură Anton Lupan.

― Asta aşa-i, era primăvară, ţin minte ca azi. Se nimerise o noapte cu fulgere şi tunete, de te-ngrozeau. Pe la miezul nopţii mi-am pus sacul în cap şi-am ieşit la Dunăre, să văd dacă barcazul e bine legat, că lucrasem peste iarnă un barcaz mărişor şi nu-l dădusem la apă decît de vreo două săptămîni. Puteam să încarc ca la vreo cinci mii de ocale de peşte şi tocmai mă gîndeam să iau drumul în sus să trec pe la pescari, să adun ceva prospătură… Nu ţi-am spus că la vremea aceea nu mă mai ţineau puterile să ies în larg, la pescuit, aşa că începusem să fac o leacă de negoţ; duceam peşte în sus, pe la Tulcea, ba chiar şi la Galaţi…

Anton Lupan se ridică în picioare, cu pumnii strînşi, silindu-se să-şi ascundă nerăbdarea; ştia că dacă l-ar fi întrerupt, sau l-ar fi zorit, paznicul farului s-ar fi burzuluit, ca toţi bătrînii – şi greu ar mai fi scos un cuvînt de la el.

― Şi cum îţi spuneam, reîncepu povestitorul, după ce-l privi mirat, am ieşit la malul apei; aveam bordeiul mai jos de port, cam pe unde-s acum magaziile ale mari. Bătea vîntul din larg, Dunărea se umflase şi gemea, iar dincolo, peste stuf, se auzea marea mugind de-ai fi zis că o chinuiesc o mie de draci. Pe urmă mi s-a părut mie că se întîmplă ceva ciudat, parcă am zărit o lumină zbătîndu-se prin păpuriş… „Or fi iar tîlharii! mi-am zis. Or fi simţit ceva, blestemaţii, şi se pregătesc de jaf!” Atunci am luat-o niţel la vale, cu vîntul în piept, să te dărîme şi altceva nimic. N-am apucat să ies bine în marginea stufului, cînd am zărit o umbră, ceva să zici că-i o dihanie zburătoare, venea repede la ţărm, taman către locul unde se vedea felinarul cum se zbătea ca turbat. Atunci un fulger a luminat malul şi-am văzut corabia cum s-a poticnit şi a început să se zbată neputincioasă, cu fundul pe nisip; un catarg s-a rupt şi-a căzut, numai trosnet şi pîrîituri; zburau bucăţile de pînză luate de vînt, de-ai fi zis că-s nişte pescăruşi, orbiţi. Cînd s-a stins fulgerul, s-a stins şi felinarul tîlharilor… Poate mai veniseră şi alţi oameni ca mine, şi se uitau din stufăriş, dar cine se putea lupta cu ai lui Spînu, că erau mulţi şi nu pregetau să înfigă cuţitul în pieptul nimănui? Îndată s-au auzit răcnete, pe urmă împuşcături; trăgeau cei de pe corabie, în cine şi cum, nici ei nu puteau şti… Trei zile a ţinut furtuna; se ridicase marea de ajungea pînă la păpuriş. A patra zi, cînd s-a liniştit şi s-a tras în matca ei, nu mai era pe ţărm urmă, nici de tîlhari, nici de călători. Numai corabia rămăsese, pe-o coastă, aruncată în nisip… S-au mai dus şi oamenii noştri şi-au luat ce-au mai găsit, că de, ce-aruncă marea la ţărm nu-i bunul nimănui – dar multe n-au avut de luat; jefuiseră tîlharii tot ce fusese de preţ.

― Şi cum – întrebă Anton Lupan, spumegînd – nu s-a găsit nimeni să-i pedepsească pe aceşti tîlhari blestemaţi?

― Cine să-i pedepsească, domnule? Şi cum să-i dovedeşti? Ăsta, Spînu, avea corabia lui, o ţinea în port, ca marinarul cinstit, făcea din cînd în cînd drumuri la Stambul, la Salonic, şi aducea chiar marfă, încît nu-l puteai bănui… Şi pe urmă nici n-a mai stat mult aici; cum s-a auzit de război, a ridicat pînzele şi s-a dus. Zice lumea că ar îi ajuns pe la turci, pe la greci şi face prăpăd prin mările lor, dar nu ştiu de-o fi adevărat, ori numai aşa, vreun zvon…

Ajungînd cu povestirea aici, bătrînul, care uitase de timp, întoarse capul şi văzu că soarele se zbătea, ca un înecat, în pădurea de stuf.

― M-am luat cu vorba şi-am uitat de far, zise, ridicîndu-se grăbit. Mă duc să aprind felinarele; altfel e belea.

Anton Lupan porni lîngă el, spre canal, şi merseră aşa, tăcuţi, cu umbrele întinse departe înainte, pînă în stufărişul de lîngă far. Numai cînd ajunseră la canal, unchiaşul, în timp ce-şi dezlega barca priponită de un pietroi, ridică ochii şi se uită mirat la străinul din faţa lui.

― Domnule, să mă ierţi că te-ntreb, da’ mi se pare că vorbele mele te-au întristat. Ce ai dumneata cu corabia asta care putrezeşte pe mal de atîţia ani?

― A fost corabia mea, moşule! răspunse Anton Lupan. Paznicul farului, din barcă, făcu ochii mari:

― A dumitale?…

― A mea şi-a unui prieten de care am fost foarte legat. Dar el pesemne a pierit atunci, cînd ai spus dumneata.

Curentul canalului luă barca, ducînd-o spre larg. Bătrînul se închină repede, parcă