― Ifrime!… Ifrime! striga piţigăiat, fără să se arate, bătrîna de pe malul celălalt. Pe unde mi-ai umblat, hodorogule? Ai stat la taifas, hai? Pune mîna pe vîsle, nu vezi că te fură satana?

Cădea amurgul şi apa Dunării lua culoarea stînjeneilor cînd ajunse în port Anton Lupan. Se aprindeau felinarele de noapte pe corăbii; oamenii cinau; la locanta de peste chei se auzea chiolhan.

― Aici erai?

Ieremia se ridică, deşirat, de pe o bintă de lemn, sprijinindu-se în flintă ca într-un toiag.

― Te aşteptam, domnule. Stătui pînă acum de vorbă cu văru’ Haralamb, da’ nu ştiam ce-o fi cu dumneata. Ai vreo poruncă de dat?

― Da; în noaptea asta rămînem pe corabie, că altfel nu ştiu unde ne-am putea aciui. Dar fii gata ca mîine dimineaţă să coborîm bagajul şi să ne luăm rămas bun de la căpitan.

― Cum adică? făcu Ieremia, nespus de mirat. Aşa repede te răzgîndeşti dumneata? Nu mai plecăm la drum, cum spuneai?

― Ba o să plecăm, dar nu cu corabia lui kir Iani, ci… Restul vorbelor se pierdură în scîrţîitul schelei, căci Anton Lupan se repezise pe punte, să-l caute pe cîrmaci.

― Gherasime, vino puţin încoa’!

Ieremia rămase pe chei, cu o mînă la gură, cu alta sprijinindu-se în toiagul lui ferecat.

„E o taină la mijloc; îl frămîntă ceva!” îşi zise, clătinînd din cap.

Însă nu trebuia să fii un înţelept ca să gîndeşti astfel. Doar e firesc ca şi oamenii să aibă taine în sufletul lor, nu numai corăbiile aruncate de valuri pe mal!

CAPITOLUL  II

Şi oamenii au tainele lor

Avem taine şi le purtăm cu noi, taine mai mici, taine mai mari – cînd se dezvăluie îşi pierd o parte, două, trei, şapte, nouă părţi din puterea lor – alteori se pierd de tot, ca puful păpădiei suflat de un vînt tăricel. Dar avem taine şi le purtăm cu noi – şi suferim, ne întristăm, plîngem din pricina lor, sau rîdem şi ne bucurăm, fiindcă sînt şi altfel de taine, care ascund cîte fericiri nu gîndeşti.

De ce în ochii micuţi ai lui kir Iani, care zgîria brînza şi cică benchetuia cu ceilalţi căpitani, la locanda de peste chei, se strecura din cînd în cînd cîte un zîmbet şiret? Căci zîmbetul acesta n-avea nici o legătură cu vorbele, fie ele chiar de duh, ale simpatrioţilor săi. Căpitanul Penelopei păstra o taină, altfel nu se putea! Să fi fost taina în bocceaua cu care coborîse pe chei la Galaţi, sau în cealaltă, cu care venise înapoi? A, nu venise cu mîinile în buzunar? La drept vorbind, ce poţi să spui? Îl văzuse cineva venind? Şi dacă l-ar fi văzut, cine îşi putea băga nasul în bocceaua lui?… Să fi fost în ea ceva scule de aur, ori giuvaere de preţ? Grecii de la Galaţi sau de la Brăila de multe ori îşi trimiteau la Patrida agoniseala lor, pe aceste căi. Nu că le-ar fi păsat de vămile româneşti – de cele din Bosfor şi din Dardanele se temeau ei. Iar ca să le trimită pe uscat, pe la bulgari, era mai greu cu tîlharii care aşteptau în munţi, la trecători. Bine, dar aşa, şi pe mare puteai întîlni piraţi! Pe naiba, cine să se lege de un barcaz prăpădit care duce cinci vagoane cu grîu?… Cam asta ar fi putut să fie taina lui kir Iani Ghinis: să care avuţii şi să nu bănuiască nimeni, de fel, în primul rînd echipajul său ticălos. Poate de aceea zîmbea căpitanul Penelopei din cînd în cînd, şiret, gîndindu-se la partea ce i se va cuveni, iar alteori arunca priviri îngrijorate peste chei, să nu intre vreun hoţoman în cabina lui şi să se apuce de scotoceli.

Ce om nu are taina, sau tainele lui?

Iată, de pildă, de ce Ismail, bucătarul, se amăra cînd auzea vorbindu-se de Stambul?… O taină, bineînţeles!

De ce Gherasim, grec de lîngă Pireu, precum îl ştiau toţi, vorbea aşa de limpede graiul românesc, iar cînd îl iscodeai despre aceasta, îşi lăsa capul în jos, cogeamite om, sfios ca un copil? Oare n-avea şi el taina lui?

Pînă şi Ieremia… Da, Anton Lupan nu băgase de seamă, dar cînd povestea despre nunta de la sacagiu, avea în glas un gust amărui, aşa ca de sîmbure de măr strivit între dinţi… Acum Ieremia stătea pe binta de pe chei, cu flinta pe genunchi şi o mîngîia drăgăstos, ca şi cînd i-ar fi spus: „Tu ai să rămîi cu mine toată viaţa, ai să mă însoţeşti oriunde ar fi să mă duc, chiar şi la capătul Pămîntului, în ţara ceea… am uitat cum îi zice… N-o să te smulgă nimeni din mîna mea…” Avea şi Ieremia ceva pe sufletul lui: de un an de cînd se mutase la sacagiu, o iubea în taină pe Ghiocica, şi nu bănuia nimeni, nici ea, nici sacagiul, nici măcar vără-su, că poate aşa nu i-ar fi luat-o de sub nas… Nu i-ar fi luat-o? Aş! Atunci nu ştii ce pui de lele e acest Haralamb! Dar Ieremia nu-i purta nici o pică, nu-l pizmuia, dimpotrivă, se mai şi mîndrea cu el. Cum să nu fii mîndru de un asemenea flăcău? Se ştia deşirat şi ciolănos, cu ochii mici, cu nasul ascuţit, cu obrazul plin de ţepi, taman bun să-l pui pe cîmp sperietoare de ciori – şi socotea cu inima împăcată în amărăciunea lui: „Ghiocica nu era de nasul meu!… Mai bine să plec în lume; ce bine s-a nimerit!”…

Dar cine nu are tainele lui?

Parcă pe stăpînul locantei din port dacă l-ai fi scuturat n-ar fi curs coţcăriile din el cum curge grîul dintr-un sac ros de şobolani? Parcă omul de colo, sau celălalt, de se fereşte pe lîngă magazii, sau altul, care trece noaptea canalul vîslind încet, să nu se audă vîsla nici la cinci paşi, sau altul şi altul, atîţi, au sufletul curat-curăţel, nu duc nici o taină cu ei?… Dar căpitanul portului, plecat la raţe acum? Nu-l apăsa nimic, nu tresărea niciodată în