Pînă şi moş Ifrim, paznicul farului, cu capul nins, de bunic, avea o taină, ehe! şi încă mai grea decît a tuturora de care s-a vorbit pînă acum. Nu că-l scărmăna baba lui, asta ştiau şi copiii din port. Alta era taina lui – şi dacă cineva ar fi pătruns-o, s-ar fi îngrozit. Să-l lăsăm în plata domnului, cu taina lui!… Dar vezi că pe deasupra, unchiaşul avea şi un cusur: de la o vreme se nărăvise să sugă ţuică din ţoi, şi dacă lua niţeluş rachiu, vorbea mai multe decît s-ar fi cuvenit. Noroc că oamenii din jur erau mai întotdeauna chercheliţi şi ei, încît nu prea ţineau seama la trăncăneala lui – altminteri taina s-ar fi aflat de mult.

Taine peste tot! De ce ne-ar mira că şi Anton Lupan îşi avea taina lui?

Se lăsase noaptea de mult, noapte neagră, de martie, şi adormise totul în jur; se potolise şi briza de la sud, se potolise şi foşnetul stufului galben, de anul trecut, numai cel verde îşi înălţa firul plăpînd şi parcă se auzea dînd cîntec de slavă primăverii aburitoare care făcea să dospească pămîntul jilăvit – îl auzea cine avea urechi pentru glasurile tainice ale firii pornite la drum. Dunărea curgea la vale abia murmurînd; mai departe, farul clipea somnoros asupra mării acoperite de ceţuri alburii. Nu se vedea nici o mişcare, nici o lumină în port; doar pe catargele celor trei corăbii ardea cîte un fanar afumat; ţinînd locul oamenilor de veghe, toropiţi.

Anton Lupan şedea pe chei, cu pelerina aruncată pe umeri, cu picioarele atîrnate deasupra apei, aplecat înainte, cu coatele rezemate pe genunchi – şi-n vreme ce unda curgea domol la vale, gîndurile lui urcau trudnic pe firul fluviului, în sus.

Această apă, care străbătea oraşe şi ţări, îi era cunoscută de mult, de şaptesprezece ani împliniţi, şi îi legănase atîtea visuri, încît i se părea că au amîndoi acelaşi început. Da, îşi amintea drumul la Giurgiu, în anul ’65, cînd lumea i se deschisese în faţă, îndreptăţindu-l să-şi spună că abia de atunci începuse viaţa lui. La ceea ce fusese înainte se gîndea mai puţin: o casă scundă, la Bucureşti, sub zidurile mănăstirii lui Mihai Vodă, de pe deal, o grădină cu nuci şi pruni, întinsă pînă la malul mocirlos al Dîmboviţei, cam prin locul unde astăzi se află podul numit Izvor şi unde în timpul acela sacagiii intrau cu sacalele în vad să ia apă pentru gospodării, iar copiii mahalalei, laolaltă cu raţele şi cu gîştele fără ogrăzi, se scăldau gălăgios. Bunică-su, fără să fi fost la învăţătură în străinătăţi, avusese slujbă de arhivar pe lîngă mitropolit, prezidentul Divanului Domnesc, adică ţinuse seama zapiselor şi izvoadelor Ţării Munteneşti, un om luminat pentru timpul lui. Cel mai vîrstnic dintre fiii săi, tatăl lui Anton Lupan, îi urmase în slujbă, nu se dovedise mai puţin stăruitor şi mai puţin luminat decît el şi astfel, grija arhivei i se lăsase în seamă pînă la contopirea ei cu cea de la Iaşi, prin Unirea Principatelor Române. Atunci se căută alt om, cu titluri de învăţătură din Apus, ca să se împlinească un tipic, şi i se dădu acestuia conducerea Arhivelor Statului. Bătrînul nu avea titluri de la universităţi şi nici nu era omul cuiva sus-pus, aşa încît trebui să coboare cîteva trepte şi să se lase acoperit de praf într-un post tare mărunt. Pe atunci i se spunea bătrîn unui om de cincizeci de ani, chiar neîmpliniţi; viaţa se scurgea mai domol, anii erau mai lungi, nevoiaşilor, în truda lor neostoită, li se păreau nesfîrşiţi, nesfîrşiţi li se păreau celor bogaţi, chinuiţi de plictis – şi oamenii îmbătrîneau înainte de timp.

Anton Lupan era singur, cu tatăl lui; maică-sa murise în chinuri, cînd născuse al doilea copil, care însă nu trăise mai mult de o zi. Între tată şi unicu-i fiu se statornicise o prietenie puţin obişnuită în acel timp, care pentru Anton Lupan nu avea să fie egalată decît de prietenia lui cu Pierre Vaillant, mai tîrziu.

Bătrînul scria în taină o istorie a Ţărilor Române şi tot în taină pregătea viitorul fiului său. În grădina cu nuci şi pruni de pe malul Dîmboviţei aduna vreo douăzeci de copii, pe care-i învăţa carte, blînd şi răbdător, pentru doi galbeni pe lună pe cei mai avuţi, odrasle de dregători, de boieri cu moşii, pentru un galben pe alţii, ai negustorilor înstăriţi; dar avea printre ei şi şcolari cărora nu le lua nimic fără să le poarte mai putină grijă decît celorlalţi.

În toate timpurile au fost pe lume oameni mai buni, mai blînzi, mai înţelepţi, mai cinstiţi decît alţii – şi de bună seamă tatăl lui Anton Lupan era unul dintre ei. Ştia multe bătrînul, te mirai cîte puteau încăpea într-un cap omenesc, dar el îşi dădea seama că faţă de ştiinţa lumii, asta însemna mai nimic, de aceea se străduise necurmat şi ani de zile pusese deoparte cîte doi galbeni, cîte patru, cîte cinci, să-şi poată trimite copilul la învăţătură în Apus, cum nu puteau face decît dregătorii ţării şi boierii avuţi. Aşa nădăjduia ca, pe lîngă învăţătură, fiul său să se bucure şi de o cinstire care nu i se arătase lui.

Anton Lupan şi-l amintea în ziua aceea cînd plecaseră la drum, înghesuiţi amîndoi pe leagănul de lemn al trăsurii de poştă, căreia i se spunea, după călătorii străini, diligenţă sau omnibus; barba bătrînului, bătută de vînt, o barbă mare, albă, ca a sfinţilor de la Mihai Vodă, îi atingea obrazul şi în asta tînărul drumeţ, cu inima cît un purice şi cu sufletul cît cerul de sus, îşi găsea mîngîierile de rămas bun, pentru acea parte din fiinţa lui care era apăsată de teamă şi îndoieli… Fiindcă pleca aşa de departe, pentru atîta timp!…

Pe cîmp vedea oameni întinzînd şinele drumului de fier. Ar fi dorit să se oprească, să se apropie de ei, minunat de această năzdrăvănie a timpurilor noi, dar trăsura zbura pe drumul pietruit, ridicînd nori de colb.

Îşi amintea tîrgul murdar, de pe malul acestei Dunări, unde ajunseseră pe înnoptat, apoi un han, Hotello dei Vapori, ţinut