de un italian zîmbitor şi vorbăreţ, care-i găzduise într-o cămăruţă neaerisită, de lîngă grajduri; avea hotelierul şi odăi mai frumoase, cu balcoane de lemn deasupra uliţei, dar acestea erau pentru călători mai bogaţi. Rămăseseră două zile acolo, bătînd uliţele şi malul Dunării în aşteptarea vaporului austriac. A treia zi în zori, Anton Lupan se îmbarcase pe Arhiducele Albrecht, poate cel mai vechi vapor al Companiei Dunărene – şi se despărţise de tatăl său, fără să ştie că n-avea să-l mai vadă nicicînd.

De atunci străbătuse numeroase ţări, cutreierase Mediterana în lung şi-n lat, cunoştea Marea Roşie, Golful Persic şi Oceanul Indian; în lume se schimbaseră cîte nu-ţi pot intra în gînd, dar fluviul acesta continua să curgă şi azi pe aceeaşi veche matcă a lui.

Stătea aşa, pe chei, cu coatele rezemate pe genunchi, cu fruntea brăzdată de cute adînci şi îşi amintea călătoria de-atunci, care însemnase începutul vieţii lui.

Arhiducele Albrecht se desprinsese de ponton, aruncînd valuri de fum negru şi greu pe coş, pufăind şi gemînd din adînc, stîrnind îngrijorare şi teamă în ochii pasagerilor care se urcau prima oară pe un vapor. Dar tînărului de şaisprezece ani, maşinile zgomotoase de jos, al căror tremur năvalnic îl simţea în tălpi, nu-i stîrneau nici un fel de teamă, ci numai un însetat interes. Îşi fluturase o vreme batista, înghesuit lîngă parapet, pînă ce barba albă a bătrînului se topise în ceaţa risipită pe ape în zori. Pe urmă aruncase o privire spre malul bulgăresc, atunci stăpînit de turci, cu coline înverzite de vii şi de livezi, cu sate ale căror case mici şi murdare, construite ciudat, coborau pînă la ţărm, parcă pentru a-şi spăla sărăcia şi apăsarea jugului străin. Îşi îndreptase o clipă ochii şi spre malul stîng, mai scund, acoperit de holde întinse pînă la orizont, şi după aceea, tot drumul pînă la Turnu-Severin nu făcuse altceva decît să cerceteze nesăţios vaporul de fier; pipăia tabla, niturile, întăriturile, se posta în faţa punţii de comandă cu ochii la cîrmă, la căpitan şi la cîrmaci, se strecura la maşini şi urmărea ore întregi, dintr-un ungher, mersul obosit şi mişcările trudnice ale oamenilor puşi să aibă grija lor. Îşi amintea totul, pînă azi, cu fiecare amănunt, ca şi cînd toate s-ar fi întîmplat ieri. Ceva mai sus de Turnu-Severin, vaporul se oprise, fiindcă drumul pe apă era primejdios, călătorii debarcaseră, se urcaseră în birjă şi haida-haida, hurducînd pe şoseaua tăiată în stîncă de-a lungul fluviului, ajunseseră la Orşova, unde aştepta alt vapor; ar părea ciudat că, după atît timp, Anton Lupan ţinea minte şi numele vaporului, Iris, şi pe-al comandantului, căpitanul Silva – dar cum le-ar fi putut uita cînd şi vaporul, şi omul care-l conducea printre stînci, erau miracole pentru el?

Fusese un drum de poveste, printre munţi care-şi scăldau poalele de granit în fluviu, ca şi cum ar fi vrut să le închidă calea; numai că vaporul mistuia cărbunii flămînd şi îşi urma drumul netulburat de nimic, în pufăitul greoi al maşinilor ascunse în pîntecele lui… Iată apoi Budapesta, pe cele două maluri ale Dunării, legate cu un gigantic pod de fier, iată clădirile mari, de piatră cenuşie, unele vechi de aproape o sută de ani, Universitatea, Primăria, uriaşa mănăstire a piariştilor, cu patru sute de chilii, Bursa, Academia Militară şi altele şi altele, care minunau ochiul tînărului călător…

De aici mai departe, pînă la Paris, călătorise pe drumul de fier, altă minune a timpului. Nu, trenul nu mergea ca vîntul şi ca gîndul, cum îi auzise vorbind pe călătorii de pe vapor, dar după mişcarea domoală de pînă atunci, părea că zboară, înghiţind cîmpia ca un căpcăun.

Aproape zece ani zăbovise Anton Lupan la Paris, unde, după ce-şi sfîrşise ultimele clase de liceu şi Politehnica, dobîndise o diplomă de inginer şi un prieten bun, pe Pierre Vaillant. Mai vîrstnic cu vreo şapte ani, acesta îşi părăsise studiile ingineriei în 1865, tocmai cînd tînărul nostru sosea la Paris, şi se dusese după acel înflăcărat Lesseps la tăierea canalului de Suez. După trei ani, cînd Anton Lupan, admis de la început în cursul superior, printr-un examen care stîrnise interesul tuturor profesorilor săi, era în ultima clasă de liceu şi dădea tîrcoale Politehnicii, Pierre Vaillant se întorcea de la Port-Said, ars de soare, chinuit de boli, slab, tras la faţă şi cu sufletul nedumerit. Nimic din ceea ce întîlnise în acel ţinut îndepărtat, bîntuit de friguri şi de furtuni cu nisip, nu fusese ca în visurile lui. Visase un deşert adus la viaţă, cu oraşe şi sate noi, înconjurate de grădini – şi nu se făcea altceva decît să se sape un canal îngust şi trist. Totuşi, muncise acolo trei ani, conştiincios, îndîrjit, şi ar fi rămas pînă la terminarea uriaşei lucrări, dacă într-o bună zi nu s-ar fi pomenit repatriat cu forţa, fiindcă îl înfruntase pe şeful sectorului, un om tăcut, cu faţa de mort şi ochi de peşte, căruia nu i se cunoştea nici numele, nici naţia, ci numai biciul îndoit pe spinarea salahorilor îndobitociţi.

Aşa se întorsese Pierre Vaillant la vechea îndeletnicire, ca să se facă inginer, constructor de vapoare, după dorinţa bunicului care îl crescuse şi îl trimisese să înveţe carte înaltă la Paris.

Anton Lupan se împrietenise repede cu acest coleg mai vîrstnic, puţin adus de umeri, ca oamenii osteniţi sau împovăraţi, cu obrajii supţi şi timpuriu cutaţi, cu părul blond, de gal, cu ochii albaştri, aşa de nepotriviţi cu scepticismul şi posomoreala sa. De ce anume îi căutase atît de stăruitor prietenia, prea limpede nu ştia nici el. Desigur, nu numai fiindcă aflase că venea de la Port-Said. Poate, în chip tainic, îşi simţea inima bătînd la fel cu a lui, deşi nu-i împărtăşea posomoreala şi scepticismul, el unul îndestulîndu-şi deocamdată toate nevoile sufletului cu învăţătura şi cărţile.

Şi astfel, la sfîrşitul anului de şcoală, tînărul român neputînd să se întoarcă în ţară pentru două luni de vacanţă, drumul fiind greu, ţara departe, plecase cu Pierre Vaillant la Saint-Malo, pe coasta de nord a Franţei, orăşel vestit prin marinarii, pescarii lui şi constructorii de nave. Aflat pe o insulă, la vărsarea micului fluviu