Rance în mare, în locul unde Canalul Mînecii stă faţă în faţă cu Atlanticul, Saint-Malo mai era vestit şi pentru corsarii lui, care de cîteva sute de ani, pînă mai deunăzi, dăduseră mare bătaie de cap Angliei.

Acolo locuia familia prietenului, mama, un frate, o soră, bunicul şi multe rubedenii, răspîndite prin tot oraşul, fiindcă era o familie veche, ale cărei spiţe împînzeau o bună parte din coasta de nord a Franţei. Numai tatăl lui Pierre Vaillant lipsea, fusese marinar, ca toţi bărbaţii şi pierise, într-o călătorie pe ţărmuri îndepărtate.

La Saint-Malo, Anton Lupan cunoscu o altă viaţă, cunoscu marea, bărcile, corăbiile, pescarii, marinarii şi începu să-i iubească. Multe veri la rînd trăi printre ei, împărtăşindu-le traiul, ducîndu-se cu ei în larg, mînuind pînzele, urcîndu-se pe catarge, ţinînd cîrma, trăgînd frînghiile aspre ale cîrligelor, spintecînd morunii pe puntea alunecoasă, dormind în patul îngust şi tare care se cuvine marinarului, în legănarea aci duşmănoasă, aci molcomă, şi-n cîntecul neîntrerupt al oceanului.

În alte zile, cînd bîntuia furtuna şi nu plecau pescarii, cei doi prieteni îşi petreceau timpul printre constructorii de vase, căci nu era palmă de loc unde să nu se vadă ridicîndu-se pe nisip scheletul unei corăbii. În bătaia vîntului care şuiera înfiorător printre coastele dezvelite ale viitoarei nave, sub cerul gol, biciuit uneori de ploaie, ars de soare alteori, Anton Lupan învăţă să mînuiască barda, ferăstrăul, sfredelul şi rindeaua, dar mai cu seamă învăţă cum şi din ce iscusinţă luau naştere liniile vasului, însuşirea lui cea mai însemnată pentru a se putea lupta cu oceanul.

Dacă ar fi fost numai atît, desigur că tînărul student nu s-ar fi ales cu altceva decît cu o deprindere folositoare, care l-ar fi făcut să încline în meseria lui spre construcţiile de nave. Dar vacanţele la Saint-Malo îşi arătară altă urmare, neaşteptată, care avea să înrîurească adînc asupra vieţii lui viitoare. Nu fu o simplă întîmplare, ci o înşiruire de întîmplări, culminînd cu găsirea unor pagini dintr-un vechi jurnal marinăresc, aşa cum se întîmplă de obicei şi în cărţi…

Bunicul lui Pierre Vaillant, père Léon, adică moş Léon cum îi ziceau toţi, un bătrîn nespus de vînjos şi de harnic pentru cei şaptezeci şi doi de ani ai lui, se arăta ca fire tare tăcut şi tare ciudat în tăcerile lui. De bună seamă, nepotul, posomorît şi neîncrezător în oameni, cum îl ştia Anton Lupan, moştenise o parte din aceste trăsături.

În faţa casei aflată deasupra plajei, bătrînul trăsese pe nisip un sloop vechi, de vreo opt tone, cu care fusese la pescuit în ultimii ani, îi dăduse jos catargul, îl proptise cu pari de jur împrejur şi acum locuia în el, ceea ce nu era de mirare pentru un vechi marinar, cu atît mai mult cu cît şi alţii la Saint-Malo îşi transformau în locuinţă vasele din tinereţe, poate din pornirea practică a franţuzului să nu irosească nimic, poate dintr-un îndemn romantic, romantismul alături de cumpătare, fiind şi el tot franţuzesc.

Nimeni din ai săi nu era primit cu prietenie pe vas, nici nora, nici nepoţii – şi nici vecinii nu se bucurau de o strîngere de mînă dacă veneau să-l întrebe de sănătate pe moş Léon. Bătrînul trăia acolo, singuratic şi ciufulit, ca un huhurez, singur îşi deretica, singur îşi gătea mîncare, singur îşi spăla rufele şi îşi îngrijea îmbrăcămintea de pe el.

Trimiţîndu-l să înveţe carte inginerească pe cel mai mare dintre nepoţi, nu dovedea prin nici un semn că i-ar purta acestuia mai multă dragoste decît celorlalţi ai săi, căci nu-i vorbea nici lui cu alte cuvinte şi cu alt glas decît tuturor. Iar cînd îl vedea pe Pierre ducîndu-se cu pescarii, drum de la care nu-l putea opri, cum nu poţi opri cerbul în pădure să bea apă de la izvor, bătrînul privea în urmă posomorît, fără să ştii de unde îi venea posomoreala, ce se frămînta în sufletul lui.

Numai un om îi era mai aproape, adică pe acela îl poftea în cabina lui, sau îl lua la cîrciumă uneori şi îl cinstea cu un păhărel de absint, schimbînd arar cîte un cuvînt cu el, într-una la fel de posomorît. Acest om, moş Gir cum i se zicea, deşi nu era chiar atît de bătrîn, fiindcă abia împlinise cincizeci de ani, fusese şi el marinar, viaţa lui nu era o taină pentru nimeni din jur, dar Pierre şi prietenul său nu ştiau mare lucru despre el, decît că suferise odată un naufragiu îngrozitor, despre care nu vroia să mai vorbească, oricît l-ai fi iscodit.

Într-o zi, cînd bunicul se dusese la cîrciumă cu acel ciudat moş Gir, Pierre şi Anton Lupan se apropiară de vechiul sloop, cu chila îngropată în nisip şi începură să-i dea tîrcoale, cercetîndu-l cu luare aminte, ca doi cunoscători ce începeau a fi.

― Cum ţi se pare prova? întrebă Pierre, pipăind lemnul pietrificat.

― Nu ştiu; poate prea dreaptă; mi-ar fi plăcut să aibă etrava mai alungită.

― Da; însă dacă ai fi navigat cu el în golful Gasconiei, ţi-ai fi schimbat părerea curînd.

Cei doi prieteni cercetară astfel forma vasului, pe îndelete, de la prova pînă la pupa, admirîndu-i liniile robuste, apoi, dorind să vadă felul construcţiei, pe dinăuntru, puseră piciorul pe scara rezemată într-un bord, păşiră pe punte şi, coborînd treptele sub tambuchi, ajunseră în cabina bătrînului, unde pînă acum nu mai fuseseră decît o dată sau de două ori, şi niciodată de capul lor.

Încăperea semăna cu orice cabină de corabie, decît că în mijloc avea o sobă de tuci, cu burlanul scos prin punte; lumina venea de sus, printr-un spirai mic, iar alături atîrna o lampă marinărească, din cele făcute să stea drept, oricare ar fi balansul vasului – numai că acum stătea ţeapănă, de ani de zile, ca orice lampă de la uscat.

Nimic aici n-ar fi stîrnit mirarea unui vizitator, şi nici cei doi prieteni nu avură de ce se mira, mai cu seamă că pe ei nu-i interesa alcătuirea gospodărească a unei cabine de corabie, ci felul de construcţie al vasului.

Printr-o uşiţă făcută sub scară, ei pătrunseră în hambarul sloopului, prefăcut de proprietar în bucătărie şi cămară, cercetară aici coastele de stejar, bordajul încă