sănătos, dădură la o parte panourile de pe jos, dezvelind santina uscată de atîta timp, să vadă chila şi varangele, putrezite după o viaţă de cîteva zeci de ani – şi, în sfîrşit, se întoarseră în cabină, netulburaţi de nimeni pînă acum.

În clipa aceea nici unul din ei nu bănuia că mica încăpere ascundea o taină care avea să-i tulbure adînc pe amîndoi şi să le îndrepte viaţa pe alt drum decît cel bănuit pînă atunci.

Anton Lupan tocmai pusese piciorul pe scară, să urce sus, cînd întorcînd capul, văzu că prietenul său, împins de o curiozitate care nu mai avea nici o legătură cu construcţia vasului, cotrobăise în sertarul mesei şi acum era aplecat asupra unei hîrtii.

― Haide, Pierre, să nu vină bătrînul şi să ne găsească aici!

― Stai puţin!… Doamne, dar ce-o fi asta?! Ia vino să vezi! O scrisoare de la Charles Darwin!

Cei doi prieteni, atraşi de inginerie, se interesau mai puţin de ştiinţele naturii, dar numele lui Darwin nu-i putea lăsa nepăsători, mai cu seamă cînd îl vedeau pus în josul unei scrisori adresate unui bătrîn marinar, necunoscut de nimeni, care trăia aproape sălbatic într-un mic orăşel de pescari, pe o coastă a Franţei. Căci, într-adevăr, scrisoarea era adresată lui moş Léon şi glăsuia astfel, în englezeşte, limbă pe care Pierre Vaillant o deprinsese în cei trei ani cît lucrase la canalul de Suez:

 

„Bătrînul meu corsar, mă bucur că trăieşti şi eşti tot voinic, cum te-am cunoscut. Sînt trei ani de cînd nu ţi-am mai scris, mai exact de la 8 decembrie 1856, căci am notată în agendă data acelei scrisori, dar în aceşti ani am uitat şi de mine, nu numai de prietenii vechi şi buni ca dumneata. Am primit deunăzi ultima dumitale scrisoare şi îţi răspund în grabă, ca să-ţi cer iertare că am tăcut atîta timp. Dar am lucrat în aceşti ani la desăvîrşirea unei cărţi, pe care în sfîrşit o văd azi apărută şi ţi-o trimit, ca unuia ce te-ai aflat lîngă mine şi în gîndurile mele pe vremea cînd meditam la ea. Ea cuprinde teoria mea despre originea speciilor şi ţi-o dăruiesc nu ca s-o citeşti la anii dumitale, bătrînule cîrmaci, ci ca să-ţi aminteşti de mine şi să mă aperi, măcar cu gîndul, cînd ceilalţi corsari, corsarii ştiinţei se vor năpusti asupra mea. Fiindcă această carte, sînt sigur, va stîrni mare nemulţumire între savanţi. Dar eu voi fi împăcat să ştiu că la vecinii mei de peste drum, este unul care nu mă va huli – şi acela eşti dumneata, dragul meu père Léon.

Aşadar, în legătură cu fiul dumitale, bravul Arnold, crezi că e pierdută orice nădejde? Să fi pierit într-adevăr în acele ţinuturi pustii? Oare face să te încrezi în spusele unui singur om, mai cu seamă că acel Gérard are mintea destul de tulburată, după cîte mă laşi să înţeleg? Ce-ar fi să mai nădăjduim un timp? Un vechi corsar ca dumneata nu trebuie să-şi piardă speranţa, atîta timp cît pe apă mai pluteşte o scîndură din vasul lui! Aştept să-mi trimiţi ştiri şi te îmbrăţişez ca pe un frate, scumpul meu corsar neîmblînzit.

Charles Darwin,

Londra, 5 septembrie 1859.”

 

― De unde îl cunoaşte moş Léon pe Darwin? întrebă Anton Lupan, după ce prietenul său, nespus de uimit, îi tălmăci cuprinsul ciudatei scrisori.

― Nu ştiu! E la mijloc o taină… Nu l-am auzit niciodată vorbind despre el.

― Dar Arnold, din scrisoare, nu e tatăl tău?

― Ba da! răspunse Pierre Vaillant, sub stăpînirea unei tulburări pe care şi-o ascundea, prin firea lui aşa de asemănătoare cu a bătrînului.

― Mi-ai spus că a pierit într-un naufragiu, continuă prietenul său.

― Da, a plecat într-o călătorie, peste Atlantic, cînd eu aveam unsprezece ani, era în 1853 – şi nu s-a mai întors.

― Dar unde şi cum a pierit? Asta nu s-a aflat?

― Pier mulţi marinari; oamenii la noi sînt obişnuiţi ca unii să nu se mai întoarcă, şi dacă nu se întorc, ce rost are să ştii mai mult?

― Poate că totuşi… După cum văd, Darwin îl sfătuieşte pe moş Léon să mai nădăjduiască.

Pierre clătină din cap:

― Nu; scrisoarea asta e de acum nouă ani; atunci puteai să mai speri; azi n-ar mai avea nici un rost. De altfel, unul din oamenii care au plecat cu el s-a întors de mult şi a adus ştirea că toţi ceilalţi s-au pierdut.

― Cine-i omul ăsta?

― Moş Gir; el trebuie să fie cel despre care se pomeneşte în scrisoare. Da, cred că numele lui adevărat e Gérard.

― Şi cum, nu s-a putut afla de la el unde şi cum s-a întîmplat naufragiul? Nu s-au făcut cercetări?

― Ba da. L-au cercetat la Tribunalul Maritim, dar n-au putut afla nimic de la el. A fost repatriat, acum zece sau unsprezece ani, de un vapor englezesc, care l-a găsit undeva, prin strîmtoarea lui Magellan, rătăcind, pe jumătate înnebunit. Mai tîrziu şi-a venit în fire, dar trecuseră prea mulţi ani şi nimeni nu