― Dar tu nu l-ai întrebat? N-ai vrut să ştii?

― Ba da, numai că e greu să scoţi o vorbă din gura lui. Şi apoi, de cîte ori am încercat să mă apropii de el, m-a simţit moş Léon şi m-a izgonit.

― Pesemne că e o taină! zise Anton Lupan, înfiorat.

― Ce taină să fie? Un naufragiu, ca atîtea cîte se petrec pe mări!

În timp ce vorbea, Pierre răscolea sertarul mesei scoţînd deasupra întreg cuprinsul lui, de parcă uitară că bătrînul, care nu îngăduia nimănui să intre aci, se putea întoarce oricînd. Ochii i se opriră o clipă pe cartea lui Darwin: „Despre originea speciilor pe calea Selecţiei naturale”, amintită în scrisoare. După semne, moş Léon se oprise asupra ei, şi interesul unui bătrîn marinar pentru o carte de ştiinţă ar fi mirat pe oricine, nu doar pe Darwin. Dar interesul acelui marinar se dovedea mult mai mare pentru o altă carte, ale cărei pagini erau împînzite de însemnări. Pierre se uită pe copertă şi citi: „Charles Darwin – călătoria unui naturalist în jurul lumii”.

― O cunoşti? îl întrebă pe prietenul său.

― Nu. Oare cum de n-am auzit de ea?

Citeau amîndoi cu înflăcărare orice cărţi de călătorie le cădeau în mîini – şi totuşi, asta le rămăsese necunoscută pînă azi.

― Nu-i apărută de prea mult timp! observă Pierre. Şi pesemne circulă mai mult între specialişti. În orice caz, o iau cu mine s-o citim. Cred că moş Léon n-o să-i simtă lipsa aşa curînd.

Cu aceste cuvinte, tînărul ascunse volumul în sîn.

Sub cărţi era un portret al lui Darwin, cu iscălitura lui, apoi un caiet gros cu scoarţele roase de timp; nepotul îl frunzări în fugă şi recunoscu scrisul greoi al bătrînului, deprins mai mult cu cîrma corăbiilor decît cu condeiul.

Sub acel caiet se aflau alte scrisori, toate de la acelaşi expeditor, ceea ce mărea ciudăţenia descoperirii lui: într-o scrisoare din 1851, Darwin spunea:

„Iubitul meu Léon, mă bucur că vrei încă să-mi stai întru ajutor, dar, din păcate, deocamdată călătoria nu se poate înfăptui, fiindcă persoanele sus-puse cărora m-am adresat, socotesc inutile orice cheltuieli pentru cercetarea acelui ţinut. Guvernul majestăţii sale nu va avea nici un folos din cunoaşterea Ţării de Foc; el e mai degrabă interesat de un canal, între America de Nord şi de Sud, care tăind istmul Panama şi unind cele două Oceane, ar scuti pe navigatori să mai aibă de-a face în vreun fel cu aspra strîmtoare a lui Magellan. M-am interesat, prin prietenii mei de la Paris, dacă nu am putea primi un sprijin din partea guvernului francez, dar ei au aflat acelaşi răspuns. Caut în clipa de faţă un om inimos şi destul de bogat ca să ia asupra lui cheltuielile acestei călătorii, care nu va aduce nimănui nici un cîştig bănesc…”

Pierre Vaillant străbătu în fugă rîndurile de mai sus, tălmăcindu-le prietenului său – şi arătîndu-se amîndoi din ce în ce mai uimiţi.

Alte scrisori pomeneau de aceleaşi greutăţi, pînă ce una, datată 17 decembrie 1852, începea cu o exclamaţie:

„Bătrînule cîrmaci, am găsit! Am găsit pasărea rară pe care o caut de atîta timp! E un tînăr căpitan de vas, care vine de la Boston, sălaşul unor lupi de mare la fel de bravi ca bravii voştri corsari. Nu-i bogat, dar are o corabie şi cinci sute de dolari, şi e gata să plece încotro îl trimit. Pentru rest, oi mai pune eu, din puţinul pe care îl am, m-or mai ajuta prietenii mei – poate universitatea din Oxford ne va da cîteva sute de lire, după cum mi s-a făgăduit – şi asta sper să fie de ajuns. Îmi pare rău că noi doi, bătrînii, nu vom putea pleca, dar în locul meu voi trimite pe un strălucit elev al meu, care cred că şi-a însuşit toată ştiinţa şi înflăcărarea mea şi care, în plus, are douăzeci şi cinci de ani mai puţin decît mine. Nu te mai îndemn nici pe dumneata să pleci, dacă te simţi împovărat de ani, deşi eu sînt sigur că eşti la fel de vînjos ca pe vremea cînd am navigat împreună pe Beagle. Dar fie, bătrînule corsar, îţi dau pace – şi sînt bucuros să-l primesc în locul dumitale pe Arnold, deşi nu-l cunosc, încredinţat fiind că îţi seamănă în toate privinţele şi mă pot bizui pe el la fel ca pe dumneata. Trimite-l la Londra numaidecît – şi dacă, o dată cu el îmi mai poţi trimite încă doi marinari, la fel de bravi, sau măcar unul, vasul nostru va avea întreg echipajul cu care să poată pleca.”

În clipa cînd Pierre Vaillant sfîrşea de citit această scrisoare, care începea să lămurească taina întrevăzută la început, dar o şi mărea în acelaşi timp, afară se auzi glasul bunicului şi mormăielile lui moş Gir.

― Ce