Declaratie de iubire (citeste online gratis) .pdf 📖

Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs. Jurnalul de la Păltiniș (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol și importanța culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reunește voci intelectuale de mare forță. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declarație de iubire (2001), exerciții de admirație și de atașament intelectual, etic și, nu în ultimul rând, uman, față de personalități importante ale culturii noastre. Ușa interzisă (2002) este una dintre cărțile favorite ale publicului din ultimii ani și o revenire la notația diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea și directețea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deși par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viață întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construiește ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de eseuri filozofice și de implicare în „viața cetății“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) și Despre seducție (2007).

Notă la ediția a șasea

Față de ediția din 2001, am eliminat din actuala ediție a Declarației de iubire două texte. Primul, intitulat Moartea lui Cioran, își are locul mai firesc într-o viitoare ediție a volumului Itinerariile unei vieți: E.M. Cioran, după cum cel de al doilea text, Jurnal de pe marginea unei gropi comune, a fost deja absorbit în ultima ediție, din 2005, a Apelului către lichele.

În schimb, am integrat în volumul de față, după același criteriu al firescului care face ca ele să își afle locul aici, alte trei texte. Primul este dedicat lui Petru Creția, sub forma unei scrisori scrise în 1985 și publicate în cele două ediții (1987 și 1996) ale Epistolarului. Textul acestei scrisori reprezintă de fapt descrierea unei relații care a însemnat mult în formarea mea și este, totodată, portretul uneia dintre cele mai fascinante figuri care mi-a traversat viața.

Cel de al doilea text, publicat mai întâi în revistă și apoi în ediția a doua a Apelului către lichele, are de asemenea forma unei epistole și a fost scris în 1995, cu ocazia lansării — pe fondul rocambolescului episod cu „căpitanul Soare“ (o figură, reciclată la nivelul SRI-ului din anii ‘90, a vechiului securist care umbla prin blocuri strângând de la vecini informații despre intelectualii „dușmani ai regimului“) — a volumului Zbor în bătaia săgeții, prin care Horia Patapievici debuta la Humanitas. Textul acesta are deja o istorie a lui. El a fost scris sub o dublă febră: sub cea a entuziasmului pentru o carte și pentru un autor care ieșea acum la luminile rampei și, deopotrivă, sub febra mobilizării în jurul unui intelectual agresat, după canoanele tradiționale, de către noua poliție politică a lui Ion Iliescu. Ulterior, când succesul crescând al lui Patapievici a început să deranjeze, textul a fost socotit de către frustrații noștri de serviciu ca act inaugural al unei manevre subtile prin care un „grup“ de intelectuali malefici recruta „noi cadre“ în vederea acaparării definitive a vastei și opulentei „piețe culturale“ românești. Dincolo de aceste teorii destul de stranii, izvorâte pesemne din nefericirea unor minți epuizate de resentimente și invidii, scrisoarea deschisă, citită la Târgul de vară din 1995, rămâne un gest care merită păstrat aici în puritatea originii sale afective.

Al treilea text integrat în actuala ediție a Declarației este dedicat lui Walter Biemel. El are forma unei laudatio pe care am rostit-o în 2004, când profesorului Biemel i s-a decernat titlul de doctor honoris causa al Universității din București. Am încercat să explic aici de ce fără Walter Biemel povestea „edificiului afectiv“ al vieții mele, care este tema acestei cărți, ar fi arătat altfel. Cum se explică oare că un om pe care l-am întâlnit doar de câteva ori de-a lungul mai multor decenii a făcut ca prin el să treacă — strângându-le în mod misterios laolaltă — cele trei figuri care mi-au marcat în mod decisiv destinul cultural: Martin Heidegger, Constantin Noica și Alexandru Dragomir?

Alexandru Dragomir este marele absent din aceste pagini. Numele lui apare „în trepte“ în