câteva din cărțile mele: mai întâi în treacăt în Jurnalul de la Păltiniș, apoi menționat ca sursă de inspirație în Despre limită, potretizat, în crepusculul vieții, în Ușa interzisă, în sfârșit, exploziv, sub forma unei prefețe de 80 de pagini la volumul său Crase banalități metafizice. Ar fi fost greu să transpun cele 80 de pagini aici. Căci potrivit acestei logici afective, ar fi venit apoi rândul paginilor înseși ale aventurii păltinișene. Apoi cel al unor părți întregi din Ușa interzisă.

Şi, în fond, de ce nu? Poate că în cele din urmă nu am făcut decât să scriu, prin câteva cărți, un lung discurs amoros.

Gabriel Liiceanu

2008

Notă la a șaptea ediție

Aceasta este ediția Declarației de iubire pe care o propun cititorului ca definitivă. Față de ediția anterioară, din 2006, ea completează cu câte un text nou două dintre portretele existente în carte: este vorba de paginile intitulate Nu vreau să-l uit, apărute ca prefață la volumul Petru Creția, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau despre forma pură a libertății (Humanitas, 2009) și de paginile intitulate În căutarea mamei, scrise la moartea Monicăi Lovinescu, publicate în ziarul Cotidianul din 28 aprilie 2008.

Gabriel Liiceanu

aprilie 2010

„De pângărește mâna-mi „sfânta-ți mână…“

Undeva în partea întâi din Ființă și timp (§ 32) Heidegger vorbește despre înțelegere, spunând că e vorba de facultatea care ne proiectează către posibilități. Pentru mintea noastră, obișnuită să înțeleagă prin „înțelegere“ facultatea care ne permite să dezlegăm o problemă sau să avem acces la vorbele cuiva („Înțelegi ce spun?“), o asemenea afirmație sună extrem de straniu. Ce legătură să existe între înțelegere și posibilități? Şi apoi care sunt posibilitățile pe care le proiectează înțelegerea? Lucrurile se complică și mai mult când Heidegger spune că înțelegerea care ne proiectează către posibilități ia forma interpretării, că ea funcționează de fapt interpretând. Înțelegere, posibilități, interpretare — trei cuvinte pe care le știm, pe care le folosim în vorbirea noastră de zi cu zi, dar care, puse astfel împreună, ne apar ca total obscure. Ce vrea să spună Heidegger cu afirmația că înțelegerea ne deschide către posibilități și că, făcând un asemenea lucru, ea interpretează? Un astfel de mod de a vorbi, pe lângă faptul că e abscons, mai este în plus și extrem de plicticos. Nu tocmai vorbind astfel devine filozofia antipatică, iar Heidegger de nedigerat? Oare asta să fie filozofia, un mod de a vorbi care nu e pe înțelesul nimănui? De unde atunci prestigiul ei?

Dar poate că aceste cuvinte, spunând altceva decât spunem noi îndeobște prin ele, ne ajută să înțelegem ceva pe care, tocmai pentru că e nespus de firesc, noi nu ajungem să-l înțelegem niciodată. Şi poate că tocmai asta e filozofia, sau cel puțin de aici începe filozofia lui Heidegger: de la un fel neașteptat de a înțelege ceea ce pare de la sine înțeles. Pentru că tocmai ceea ce e de la sine înțeles este lucrul cel mai greu de înțeles.

„Lumea ambiantă“ și obiectele-ustensile

Când Heidegger vorbește, în cazul înțelegerii, despre „proiectarea posibilităților“, el nu are în vedere, în primă instanță, marile opțiuni ale vieții prin care îmi pun în joc posibilitățile ultime ale ființei mele: mă călugăresc sau nu, plec sau nu voluntar pe front, aleg sau nu să aduc pe lume o altă ființă. Pe scurt, nu e vorba de ceea ce au făcut Sartre și existențialismul din posibilitate și opțiune. Heidegger se așază, dimpotrivă, la nivelul „umil“ al cotidianității, „proiectarea posibilităților“ fiind aceea pe care o realizează înțelegerea la nivelul preocupării curente. În viața noastră de zi cu zi noi ne mișcăm într-o „lume ambiantă“ (Umwelt) în care toate obiectele pe care le întâlnim sunt din capul locului decodate, adică rostul lor și funcția lor sunt perfect înțelese. Când intru într-o casă, eu cunosc potențialul fiecărui lucru; „privirea ambientală“ (Umsicht) este tocmai aceea care mă face să identific „dintr-o ochire“ obiectele pentru stat jos (scaunele), cele pentru mâncat (masa, vesela, tacâmurile), cele pentru făcut curat (aspiratorul, mătura) etc. Noi ne mișcăm în permanență într-un „univers ustensilic“, în care totul este din capul locului conotat și identificat. Nu există obiecte pure, care să nu fie „ceva“. Eu pot să stau jos, să mănânc sau să dau un telefon tocmai pentru că toate obiectele care mă înconjoară sunt deja interpretate, pentru că eu le cunosc finalitatea: ușa e pentru a închide sau a deschide o cameră, scara pentru a accede la alt nivel spațial, telefonul pentru a vorbi cu cineva care nu e de față. Ca agent al privirii ambientale, eu mă descurc de minune în lumea în care mă mișc (pe stradă,