la birou, acasă etc.) pentru că toate obiectele pe care le întâlnesc sunt identificate ca ustensile la nivelul funcționalității lor. Dacă eu mă orientez în lumea aceasta, lucrul se întâmplă pentru că ea e înțeleasă și interpretată. Şi cum e ea interpretată când vorbim de posibilitățile pe care le oferă? Care este structura formală a acestei interpretări, a acestei explicitări?

„Ceva ca ceva“

Răspunsul lui Heidegger e deconcertant de simplu: tot ceea ce este înțeles în chip explicit, adică interpretat, are structura lui „ceva ca ceva“ (etwas als etwas). Tocmai pentru că scaunul este pentru stat, deci pentru că el este scaun ca scaun, iar pălăria este pentru pus pe cap, deci pentru că ea e pălărie ca pălărie, eu nu-mi pun scaunul în cap și nu mă așez pe pălărie. Fiecare „obiect“ pe care-l întâlnesc în lumea ambiantă are „ca“-ul lui, cu alte cuvinte este înțeles și interpretat din capul locului. Eu nu folosesc scara pentru a mă deplasa pe șosea și mașina pentru a mă urca în pod fiindcă privirea mea ambientală, înțelegător-interpretativă, a identificat scara ca scară și mașina ca mașină.

Important e că această interpretare a obiectelor pe care le întâlnesc în viața de zi cu zi este pre-enunțiativă. Ea nu are nimic cu interpretarea unui specialist care interpretează un text, ci ea este o interpretare existențială a cotidianității. Ceea ce a fost deja interpretat la nivelul privirii ambientale nu trebuie, pentru a funcționa, să fie rostit. Privirea ambientală, care mă pune în contact cu obiectele ce mă înconjoară, este prin ea însăși înțelegător-interpretativă și ea precedă orice enunț tematic formulat ca atare. (De pildă: „Acesta este un scaun.“ „Pe masă se află un telefon.“) Eu pot, desigur, să exprim din când în când „ca“-ul obiectelor, constatând, de pildă, cât de confortabil e fotoliul în care m-am așezat sau ce rapidă e mașina cu care mă deplasez. Însă, altminteri, tot ce poate fi exprimat pre-există exprimării sale și face parte din felul în care noi interpretăm lumea spontan, observându-i funcționalitatea, suma trimiterilor lui „pentru a…“, suma „ca“-urilor sale. Dacă noi am acompania prin enunțuri tot ceea ce e deja interpretat, am înnebuni sau, în orice caz, nu am putea ține pasul cu privirea ambivalentă și nu am putea acoperi în cuvinte oceanul de „ca“-uri ce ne înconjoară.

Se poate dezbrăca un obiect de „ca“-ul lui?

Cât de adânc înrădăcinată este în mintea noastră structura interpretativă („ceva ca ceva“) a lucrurilor care ne stau în preajmă realizăm abia atunci când vrem să desprindem un lucru de „ca“-ul său și să-l privim în nuditatea sa. A privi un obiect ca „obiect pur“, dincolo de „ca“-ul său, este o operație extrem de dificilă, tocmai pentru că ea presupune o întrerupere sau o suspendare a înțelegerii. E foarte greu să privesc o pălărie ca și cum ea n-ar mai fi o pălărie (căci ce ar fi ea atunci?), de vreme ce pălăria nu s-a născut dintr-un obiect concav de stofă întărită căruia ulterior i-am lipit o funcție, o semnificație sau o valoare, botezându-l în final „pălărie“. Dat fiind că lucrurile sunt din capul locului interpretate și că lor nu le preexistă propria lor nuditate, pătrunderea dincolo de interpretarea lor este anevoioasă, dacă nu imposibilă. Ca să suspend interpretarea unui lucru, și să ratez astfel ființa și funcția lui, eu trebuie să cobor de la „ca“-ul lui la elementele care îl fac cu putință, să încetez deci să văd scaunul ca scaun și să ajung la puritatea unei priviri non-ustensilice, capabilă să discearnă într-un scaun o simplă asamblare de lemne. Dacă noi am străbate lumea ambiantă pierzând accesul la interpretarea lucrurilor care o compun, dacă dintr-odată „ca“-ul obiectelor ne-ar scăpa, am intra atunci într-un coșmar ale cărui proporții ar fi greu de evaluat. Simpla prezență mută, care cade în afara înțelegerii interpretative, are în ea ceva neliniștitor, iar un univers alcătuit numai din forme neinterpretate ar fi neîndoielnic terifiant, așa cum terifiantă ar fi pentru un om din Evul Mediu — a cărui privire ambientală nu ar mai putea sesiza „ca“-urile majorității lucrurilor — lumea secolului XX.

Un exemplu de ratare a lui „ceva ca ceva“. Sărutul cioranian: „întâlnirea între două salive“

La începutul Tratatului de descompunere, în paragraful intitulat Antiprofetul, Cioran spune: „Spectacolul omului — ce lucru scârbavnic! Iubirea — o întâlnire între două salive… Toate sentimentele își trag absolutul din mizeria glandelor.“ Cioran procedează aici metonimic, desemnând iubirea prin sărut, iar sărutul prin „întâlnirea a două salive“. Pe același model putem spune că strângerea mâinilor e atingerea a două epiderme, că scaunul este întâlnirea unor bucăți de lemn sau că trupul uman e o aglomerare de cărnuri, grăsimi și secreții. Orice lucru din universul uman poate fi destructurat în felul acesta, prin coborârea la elementele componente ale „ca“-ului său. Ceea ce se obține este o lume de sensuri demontate, un „dez-asamblaj“, presupunând că tot ce ține de lumea omului poate fi imaginat pe modelul acesta mecanic, al unor întreguri alcătuite din piese asamblabile și care, ca atare, pot fi desfăcute oricând „în bucăți“. Iubirea, prin sărut, este alcătuită atunci din salivă, așa cum o bicicletă nu e în fond altceva decât un triunghi metalic așezat pe două cercuri.

Cioran, cu adevărat, de-compune, și Tratatul său pare că se ivește dintr-o lume