Despre minciuna descarcă topuri de cărți gratis .PDF 📖

Despre minciună

Surse clasice ale moralei politice

(Sofocle, Platon, Machiavelli)

Cazul României

Sub titlul Despre minciună, textul care urmează a fost prezentat în cadrul „Confe­­rin­țelor Microsoft“ la Universitatea din Ti­mișoara în 15 decembrie 2004 și, în ziua ur­mătoare, la Universitatea din Oradea.

Prima parte a lui a fost scrisă pe baza unor note făcute în anul 2000. Mi s-a părut atunci că descopăr, în debutul tragediei Filoctet a lui Sofocle, documentul care ates­tă pentru prima dată în Europa construirea unui program de morală politică eficace ba­zat în mod explicit pe minciună. Era vorba de fapt de întâiul text care teoretiza (și justifica) folosirea cu virtuo­zitate a ori­că­rui ter­tip din recuzita „răului“ în vede­rea atingerii ,,bine­lui comun“. Am numit acest tip de morală „morala de a doua instanță“.

La sfârșitul lui 2004, între cele două tu­ruri de scrutin ale alegerilor preziden­țiale, provocat de proiectul „Conferințelor Micro­soft“ ce îmi propusese o meditație sub ti­tlul În ce fel de țară trăim?, ­­am dezvoltat tema „mo­ralei de a doua instanță“ adu­când în sprijinul ei interpretarea altor două surse clasice: Platon, Hippias Minor și Ma­chiavelli, Principele. În fine, stimulat de tem­­peratura electorală a momentului și de lunga istorie a tranziției în care tră­iam de 15 ani, extrem de bogată în sugestii pentru tema ce mă preocupa, am încheiat mica mea meditație despre minciună cu „cazul României“.

Am ales să public aceste pagini în chip de sine stătător, și nu să le prind într-un vo­lum de eseuri, cu speranța că, având în conti­nuare o regretabilă actualitate, ele vor reuși poate mai bine, în izolarea lor, să atra­gă atenția asupra situației îngrijorătoa­re în care se află poporul român: aceea de a nu putea să se organizeze la nivelul „mo­ralei de a doua in­stanță“, pentru a crea o clasă politică și un „nou principe“ capabili să ne scape — potri­vit expresiei lui Ma­chiavelli — de „corupția în stadiul ei ultim“.

Pentru a da cititorului posibilitatea să aibă integral la îndemână textele care au stat la baza interpretării „moralei de a doua instanță“, am reprodus în Addenda fragmentele din Filoctet și din Hippias Minor.

Gabriel Liiceanu

Mi-am propus să vă vorbesc despre minciună, ceea ce înseamnă despre un lucru pur omenesc: numai omul poate minți, pentru că numai omul are parte de un „ceva“ care poate să exprime și care, exprimând, se poate mișca în două direcții total opuse: adevărul și falsul intenționat. Acest „ceva“ este limba.

Spunând că acest ,,lucru“, limba, se poate mișca în două direcții perfect opuse, noi admitem din capul locului că el este am­biguu. Ambiguitatea limbii, alături de origi­nea ei, rămâne pesemne, pentru cunoașterea omenească, suprema enigmă. Cum e cu pu­tință ca din esența limbii să facă parte perfecta ambiguitate a utilizării ei? Cum e cu putință ca ceea ce e menit să deschidă, să exprime și să apropie să fie totodată capabil să ascundă, să provoace derută și să în­vrăjbească?

Cel mai simplu ar fi să ne imaginăm că e vorba de un instrument divin care se pervertește deîndată ce capătă utilizare umană. Omul poate să fie o ființă nedemnă de limbaj, un utilizator ambiguu, apt să deturneze acest ustensil de la modul lui originar de întrebuințare. Mai bine spus: pentru că omul este și liber și căzut, el poate la fel de bine să utilizeze limba fie pe linia adevărului, fie pe cea a minciunii. Minciuna nu poate fi de fapt înțeleasă decât ca moment negativ al liber­tății. Şi atunci totul devine limpede: răul, crima, politica, adică toate câte sunt posibile numai prin escrocheria verbală care le precede. Faptul că limba, încăpută pe mâna utilizatorului uman, poate să spună nu doar ceea ce este, ci și ceea ce nu este, deci faptul că un cuvânt poate să spună nu numai adevărul, ci și să mintă explică de ce povestea omului este, în esența ei, o înlănțuire de dezastre. „Poporul român, spune Cioran într-o scrisoare către fratele său, nu e la ni­velul limbii pe care