Despre minciună ca fraudă lingvistică și despre urmările pe care ea le-a avut asupra unor societăți întregi și a istoriei lor aș vrea să vorbim acum. Şi vom proceda în felul următor: voi porni de la două texte clasice, ambele eline — piesa Filoctet a lui Sofocle și dialogul Hippias Minor al lui Platon — și vom vedea în ce măsură ele au descris (sau ne fac să înțelegem mai bine) lumea în care am trăit noi (sau în care continuăm să trăim) 2 400 de ani mai târziu.

Încă un lucru care se cuvine precizat de la început. Voi vorbi despre minciună nu în sensul ei „privat“ (x îi trage o minciună lui y, b o înșală pe a), ci în cel „public“, așadar voi vorbi despre minciuna colectivă, în care unul sau mai mulți îi mint pe mulți care la rândul lor sunt fie mințiți, fie mint in corpore, trăind împreună cu cei care îi mint într-un vast scenariu al minciunii.

I Filoctet: Minciuna intră pe scena Europei

Morala de-a doua instanță

Documentul cultural european în care este teoretizată pentru prima oară înteme­ierea politicii pe deturnarea funcției verbului, ba în care ni se spune chiar că minciuna este necesară și scuzabilă în lumina țelului de atins, este piesa Filoctet a lui Sofocle. Ea a fost scrisă în anul 406 a. Chr. Ce putem spune despre „acțiunea“ piesei? Suntem în actul final al războiului dintre greci („ahei“) și troieni. Marile figuri ale celor două tabere au dispărut între timp. Vârsta eroică, a înfruntării directe dintre protagoniști, dintre cei care câștigă sau pierd „în luptă dreaptă“ în funcție de forță și curaj, ca Ahile, Hector sau Menelau, a apus. Războiul tre­nea­ză și — faptul e „pre-scris“ — nu se poate termina decât prin readucerea în luptă a lui Filoctet cu arcul și săgețile sale, pe care acesta le moștenise de la Heracles. Numai arcul acesta și mânuitorul lui pot aduce căderea Troiei. „Filoctet și arcul său“, gândiți ca o armă compactă, sunt oarecum, în context an­tic, ceea ce devenise bomba atomică la sfârșitul celui de al doilea război mondial: certitudinea victoriei și, totodată, un mod abrupt de a pune capăt unei încleștări care durase prea mult.

Numai că importanța lui Filoctet le scăpase în primă instanță grecilor care pleca­seră către Troia. Mușcat de un șarpe și devenit pentru ahei povară, Filoctet fusese abandonat, încă de la începutul războiului, cu arc cu tot, în pustia insulă Lemnos. Vine clipa în care aheii sunt puși la curent cu decretul divin privind finalul războiului. Filoctet, cu arcul și săgețile sale, devine dintr-odată im­portant. Cel care conduce comandoul menit să-l recupereze de urgență pe Filoctet este nimeni altul decât Odiseu, adică exact cel care decisese abandonarea lui pe insulă cu ani în urmă. Pentru recuperarea comple­xu­lui „Filoctet – arc – săgeți“, el are mână li­beră în alegerea mijloacelor. Odiseu îl fo­lo­sește ca momeală pe tânărul (și încă purul) Neoptolem, fiul lui Ahile, cu gândul că acesta, dat fiind respectul lui Filoctet pentru Ahile și pentru cinstea lui legendară, îi va cuceri încrederea lui Filoctet, pentru a putea apoi să pună mâna, prin vicleșug, pe arcul lui Filoctet și să-l convingă în final să îl urmeze la Troia.

Ce-i cere Odiseu suavului Neoptolem? Aparent, un fleac: să-l înșele pe Filoctet, fo­losindu-se de cuvinte. Sofocle spune textual: tēn Philoctēton psychēn logoisin ekklepseis. Spre deosebire de kleptō, care înseamnă „a fura un lucru“ (vezi „cleptomania“), ekkleptō în­seamnă „a fura o persoană“, adică „a răpi“. Odiseu îi cere lui Neoptolem „să fure“, aju­tându-se de cuvinte, „mintea lui Filoctet“. Înșelarea prin utilizarea cuvintelor este un rapt care operează la nivelul spiritului cuiva. Neoptolem urmează să-l deposedeze pe Filoctet de proprietatea spiritului său (psychē), ceea ce înseamnă să-i instileze, cu ajutorul cuvintelor (logoisin), în locul adevărului, falsul, minciuna (to pseudos).

În primă instanță, Neoptolem ripostează violent; el este crescut în valorile tradiționale ale „luptei drepte“. „Fiu al lui Laerte, lucruri care-mi fac rău până și să le aud rostite mi-e silă să le făptuiesc. Stă în firea mea să nu făptuiesc nimic ek technēs kakēs. [Ceea ce în­seam­­nă: „recurgând la o mașinațiune mur­dară“, „folosindu-mă de trucuri“, „trișând“, „pu­nând în joc o abilitate menită să înșele“.] Așa mi-e firea și așa era și cea a tatălui meu. Sunt gata să-l înșfac pe acel bărbat cu forța (pros bian), nu prin