vicleșuguri (mē doloisin). […] Prefer, stăpâne, să fiu învins procedând corect (drōn kalōs), decât să înving necinstit (nikan kakōs).“ În replica lui Neoptolem forța (bia) și vicleșugul (dolos) — valorile a două lumi și epoci care încă se înfruntă — stau față în față. Odiseu, vestitorul noii epoci — epoca rezolvării diferendului prin vicleșug, a regândirii relațiilor umane prin reașezarea politicului pe minciuna necesară — îi aduce lui Neoptolem două tipuri de argumente.

Primul este pragmatic: contează cu ceea ce te alegi („Ştiu, fiule, nu-ți stă în fire […] să trișezi — technasthai kaka. Dar fii îndrăz­neț, căci e plăcut bunul care așteaptă la ca­pătul biruinței“). Mai mult: nu numai că rușinea ticăloșiei se absoarbe în rezultatul victoriei, dar ea poate fi absorbită în caracterul accidental al acestei ticăloșii. Odiseu joacă partea diavolului: fii ticălos o clipă și cinstit restul vieții. („Lasă-te acum pe mâna mea pentru câteva clipe de rușine și vei fi socotit apoi, pentru tot restul timpului, cel mai cinstit dintre muritori.“)

Al doilea tip de argument pe care Odiseu îl folosește este de ordin sapiențial. Am împărtășit și eu, Odiseu, în tinerețe, valorile pe care se întemeiază vârsta eroică a lumii: forța și codul onoarei. Însă cu trecerea timpu­lui, deci hârșit în viață fiind, acumulând experiență și devenind înțelept, am aflat că glōssa, „limba“, „vorbele“, și nu erga, „fap­tele“ conduc lumea. („Tu, fiu al unui om vestit, și eu, tânăr fiind, am avut limba le­neșă, în vreme ce brațul mi-era iute. Dar azi, când am ajuns să verific, văd că limba, și nu faptele conduc în toate câte țin de muritori.“ — Neoptolem este uluit de ceea ce aude. Dialogul dintre cei doi virează scurt către un unic punct: către pervertirea esenței limbajului, către minciună (to pseudos), către „faptul de a spune minciuni“ (to pseudē legein): Neoptolem: „Ce altceva îmi spui să spun decât minciuni (pseudē)? — Odiseu: „Îți cer să-nșfaci pe Filoctet prin vicleșug (dolō).“ — Neoptolem: „Nu crezi că este degradant să spui minciuni?“ — Odiseu: „Nu, dacă minciuna ne aduce salvarea“ (ouk, ei to sōthēnai to pseûdos pherei).

În acest debut al tragediei stau față în față două ecuații: ecuația lui Neoptolem, pe care ar fi mai potrivit să o numim ecuația lui Ahile, pentru că, în tot ce spune, Neoptolem se revendică de la tatăl său și apare, în absența acestuia, ca reprezentant al său. „Ecua­ția lui Ahile“ este foarte simplă. Scop: biruință. Mijloc: faptă (= forță + curaj). În această ecuație, la limită, scopul poate fi sacrificat de dragul mijlocului. Ceea ce înseamnă: nu se poate birui cu orice mijloc și cu orice preț. Este preferabil să pierzi, decât să câștigi printr-un mijloc necinstit. „Ecuația lui Ahile“ este așezată pe codul onoarei (kalōs drōn: „acționarea corectă“), același care va reînvia în Evul Mediu și va deveni valoarea centrală a cavalerismului la curtea regelui Arthur. Să mai observăm că în „ecuația lui Ahile“ limbajul nu este nemij­locit prezent.

Vom numi morala care întemeiază „ecua­ția lui Ahile“ morala clasică sau morala de primă instanță.

Acum ecuația lui Odiseu. Scop: biruința. Mijloc: vicleșugul, trucul, trișul care implică, toate, cuvântul pervertit, minciuna. „Ecuația lui Odiseu“ este dirijată de eficacitatea pragmatică și are la bază credința că „minciuna aduce cu ea salvarea“. Ea nu ia în socoteală nici o clipă — așa cum se întâmplă în „ecua­ția lui Ahile“ — eșecul, posibilitatea de a pierde, de a fi înfrânt. Ceea ce o deosebește fundamental de „ecuația lui Ahile“ este de­ter­minarea mijlocului prin verb, și nu prin faptă (care, în primă instanță, intră în opozi­ție cu verbul tocmai pentru că fapta pură nu este un garant al victoriei) și, apoi, determi­narea verbului ca verb pervertit, ca „vicle­șug“ (dolos), „trișerie“ (technē kakē) și „minciună“ (pseudos). Vorba, spune Odiseu, poate fi utilizată pentru a răpi spiritul cuiva, pentru „a înșela“ (ekkleptō). Sigur că în cele din urmă ea pregătește terenul unei fapte (Filoctet trebuie „dus cu vorba“ ca să fie „înșfăcat“, „apucat“, „prins“ — lambanein, agein). Vom numi morala care întemeiază „ecuația lui Odiseu“ morala modernă sau morala de a doua instanță.

În punerea față în față a celor două „ecua­ții“ mai merită precizat un lucru: utilizarea verbului pervertit în ecuația lui Odiseu nu implică inteligența, ci imoralitatea, așa cum caracterul a-verbal al ecuației lui Ahile nu presupune prostia, ci cinstea. Fiind „vi­clean“, Odiseu nu este subtil mintal, ci doar temporar ticălos sau are doar inteligența de tip pragmatic de care are nevoie ticăloșia pentru a funcționa. Simetric, nu înseamnă că pe Ahile nu-l poate duce mintea în principiu la un „truc“, ci înseamnă că el exclude din com­portamentul său fapta construită pe un preludiu mincinos. El nu este idiot, ci onest.

În clipa în care Sofocle scrie Filoctet, lumea greacă era deja instalată în politic ca vârstă istorică a minciunii. Sofocle opune acestei vârste vârsta homerică în întregul ei, ca vârstă așezată pe „ecuația lui Ahile“. Odiseu