este un personaj „decalat“ din vârsta homerică sau vestitorul, dinăuntrul acelei vârste, a vârstei politicului, care va veni. Sofocle nu le pune atenienilor în față un ideal (așa cum va face Machiavelli mai târziu), ci le spune doar unde sunt în raport cu ceea ce lumea greacă fusese cândva.

II Hippias Minor: Cine e cel care minte cel mai bine

Cultura greacă a produs însă, în afara lui Filoctet, și un alt text clasic despre minciună, de astă dată un dialog, poate că primul dintre dialogurile lui Platon, intitulat Hippias Minor și având ca subtitlu exact tema care ne interesează pe noi: Despre minciună. El a fost scris cu cca 10 ani mai târ­ziu decât Filoctet, în jurul anului 395 a. Chr. Fiind, ca tot ce a scris Platon, genial, el are, asemenea lui Filoctet — după cum sper că voi reuși să vă arăt —, valoare fondatoare pentru întreaga lume europeană. Să mai adaug că cele două texte alcătuiesc împreună un formidabil pachet cultural, con­ți­nând două piese gândite parcă anume pentru a sta laolaltă, cu splendide trimiteri de la una la alta, cu personaje comune și cu surprinzătoare interfe­rențe lexicale și conceptuale.

Dialogul este în substanța, desfășurarea și concluzia lui uimitor, în sensul de perple­xant. El pare să ateste o enormitate, de vreme ce contrazice, cum vom vedea, un adevăr elementar și, mai mult încă, însuși miezul doctrinei socratico-platoniciene potrivit că­ruia știutorul adevărului și binelui este incapabil să facă răul. O provocare dialectică, s-au grăbit comentatorii să spună, un dialog de­spre minciună ca propedeutică la adevăr, o glumă instructivă a lui Socrate, un joc pe muchie de cuțit cu problemele binelui și dreptății, o excursie ludică pe tărâmul paradoxului și sofismului în vederea întăririi — per a contrario — a silogismului solid. Or, această enormitate cu aparență jucăușă este, după cum vom vedea, de o devastatoare se­riozitate.

Despre ce este vorba în Hippias Minor?

Ne întâlnim iarăși cu Ahile și cu Odiseu, de astă dată invocați într-o discuție dintre Socrate și vestitul sofist din Elis, Hippias. Atenție, însă: în dialog, Socrate e cel care va produce sofisme și va exersa partitura sofistului în sens modern, în vreme ce Hippias va păstra sensul originar al lui sophistes, ca știutor, polihistor, „profesor-universitar“, itinerant, retor, om de lume cult, vânzător (la propriu, pe bani) de știință și gândire. Şi iată, de la bun început, Hippias, pornind de la textele homerice, afirmă, cu morga pe care i-o conferă un sistem închegat de valori (ce spune el era pesemne un lucru general ad­mis printre elini), că, într-o tipologie a eroilor homerici, Ahile acoperă poziția „cel mai vi­teaz“ (aristos), Nestor, poziția „cel mai în­țelept“ (sophotatos), iar Odiseu, poziția „cel mai versatil“ (polytropotatos). Şi că „versatil“ (polytropos) este prin excelență însușirea celui care nu e „sincer“ (alethes) și „dintr-o bucată“ (haplous), ci „mincinos“ (pseudes). „Iubitorul de adevăr“ (ho alethes) și „mincinosul“ (ho pseudes) sunt două persoane diferite și opuse.

Cuvântul deosebit în tot acest context este cel care-l caracterizează pe Odiseu: polytropos, care înseamnă „cu multe fețe“, „cu multe feluri de a fi“, versatil, cameleonic, care arată când așa, când altfel, cu multiple resurse de ființă, cu potențial de schimbare masiv și, de aceea, capabil să înșele și deci mincinos. Este leit portretul lui Odiseu din Filoctet-ul sofocleian, opus portretului lui Ahile, haplous, „tăiat dintr-o bucată“ și ară­tând într-un singur fel o dată pentru tot­dea­­una, incapabil, ca atare, să înșele și, în consecință, cel sincer prin excelență (alethes). Nu numai că mincinosul și iubitorul de ade­văr sunt doi, dar ei sunt diferiți până la contrarietate, sunt in-compatibili, cum in­com­patibili erau Odiseu și Ahile.

Socrate îl face însă pe Hippias să accepte că mincinosul definit în felul acesta — plin de resurse în vederea înșelării — este totodată opusul unui tip deficitar în planul rea­li­zării: el poate și știe bine anumite lucruri, e deștept, e informat, e abil, chiar dacă totul concură în opera finală a minciunii. Pe scurt, el este un competent, și cu cât este mai competent în ceva, cu cât știe mai bine adevărul într-o direcție sau într-un domeniu, cu atât el poate să mintă mai bine. Așadar, conchide Socrate, cel mai știutor e cel ce poate minți cel mai bine și, implicit, el e cel mai competent în sfera răului. (Medicul bun e cel care poate vătăma cel mai bine, hacker-ul ideal, am spune astăzi, e cel mai bine înzestrat pentru crearea unui soft.) Şi mai pe scurt: cel ce spune adevărul cel mai bine (ca suprem știutor) e și cel ce minte cel mai bine. În felul acesta ignorantul este inferior mincinosului, iar „cei ce fac rău fără să vrea sunt inferiori celor