care îl fac cu bună știință“ (372 a). Su­pe­riori sunt așadar polytropicii, cei ce se mișcă liber și competent în sfera dublei lor capacități (dynamis): performatorul binelui performează optim și răul. Rostitorul su­prem al adevărului e cel ce poate minți ideal. Sincerul și mincinosul pot fi foarte bine una și aceeași persoană.

Sofismele la care conduce partitura lui So­crate (una căreia Hippias nu-i poate face față) sunt simplu de demontat, iar Petru Creția, într-o scurtă „analitică“ a dialogului1, o face, pe urmele lui Aristotel, impecabil: pe de o parte se glisează de la potențial la actual (a putea să săvârșești negativul știind pozitivul nu înseamnă nici că îl săvârșești în mod real, nici că vrei să o faci; pe de altă parte, se glisează de la cognitiv la comportamental și etic. („Omul bun e nu acela care săvârșește voluntar răul, ci acela care, pu­tându-l săvârși prin competența sa, nu-l săvârșește datorită bunătății sale.“)

1. Platon, Opere II, Editura Ştiințifică, București, 1976, pp. 37–43.

Intermezzo: Despre Deinon la greci

Numai că pe noi nu demontarea sofismelor ne interesează, ci fecunditatea lor ex­plicativă în raport cu „lumea noastră“. Enormitatea ipotezei socratice (dacă „bun“ înseamnă „capabil“ atunci „cel mai bun“ va fi omul „care face rău și greșește în mod voit și nu cel care o face fără voia sa“) cores­pun­de atât „enormității“ lumii moderne, cât și enormității realității în care, în alt fel, continuăm să trăim și astăzi. Lui Hippias acest lucru i se pare „cumplit“ (deinon). Despre acest „cumplit“ vreau să vorbim acum.

Deinon era la greci lucrul care inspiră teamă, dar o teamă de o calitate aparte, una care survenea nu în raport cu lucrurile din lumea înconjurătoare, ci în virtutea faptului că lucrul acela aparținea unei ordini diferite de ordinea umană și, ca atare, el era total nefamiliar raportat la aceasta. O asemenea ordine total diferită de a oamenilor și, astfel, nefamiliară era cea a zeilor, lumea sacrului. C.S. Lewis propune la un moment dat2 următoarea imagine pentru înțelegerea sentimentului pe care l-am avea în urma întâlnirii cu sacrul.

2. Vezi C.S. Lewis, Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Humanitas, București, 1997, p. 338.

Să ne imaginăm că ne aflăm într-o casă și că cineva ne spune că în camera alăturată se află un tigru. E de ajuns să deschidem ușa ca să ne convingem. Un tigru nu e lucrul cel mai plăcut peste care am vrea să dăm des­chizând o ușă. La gândul acesta ne poate apuca frica, spaima, panica. Dar dacă cineva ne spune că în camera cealaltă se află un spirit atotputernic?, se întreabă Lewis. Că deschizând ușa ne vom afla față în față cu El? Acest lucru teribil, pentru care nu prea există cuvinte, care, copleșitor fiind prin a­mes­tecul de spaimă infinită și respect infinit, îți taie respirația pentru că este epifania altei lumi, non-familiarul absolut și, ca atare, cum­plit — era pentru greci deinon. Tot ce rămâne de neînțeles, tot ce ne scapă pentru că nu face parte din lumea noastră era, elen vorbind, deinon. Omul însuși, în măsura în care nu putea fi definit, pentru că însăși con­­diția lui rămânea de neînțeles, era deinos. Pri­mul cânt al corului din Antigona lui Sofocle începe cu versul faimos: „Multe sunt chipu­rile pe care le ia cumplitul-nefamiliar (polla ta deina), dar cel mai cumplit dintre toate este omul.“ Omul este to deinotaton, lucrul cum­plit prin excelență, cel mai straniu, nefami­liarul și cumplițenia supreme. În celebra analiză din Introducere în metafizică pe care o face acestui vers și acestui cuvânt, Heidegger vorbește de violența supremă cu care omul iese din hotarele familiarului său, din ograda obișnuitului său și din intimitatea sălașului și înfruntă copleșitorul, provocându-și sistematic ruina și nenorocirea (ate).3

3. Martin Heidegger, Introducere în meta­fi­­zică, Humanitas, București, 1999, pp. 198–201.

„Ar fi cumplit“ (deinon), spune așadar Hippias la sfârșitul dialogului amintit, dacă cel care înșală în mod voit ar fi mai bun decât cel care înșală fără voia lui, așa cum arcașul care greșește ținta în mod voit e mai bun decât cel care o greșește fără voia lui. Ar fi cumplit, deinon, ca sufletul care face răul în mod voit să fie mai bun decât cel care îl face fără voia lui. Şi totuși, din discuție a rezultat că lucrul acesta este în principiu posibil, spune Socrate, chiar dacă nu e deloc sigur că un asemenea om există (376 b).

Într-adevăr, ce poate fi mai cumplit și mai ne-familiar decât o ordine a lumii în care cei buni sunt cei care ajung