să facă răul în chip competent și deliberat? Nu cumva istoria noastră trebuie să treacă prin această cumplițenie? Exista în Grecia în care acest text a fost scris o asemenea ordine a lumii?

Avem față în față două texte: unul (Fi­loctet) descrie, zugrăvește, arată „la lucru“ un personaj (Odiseu) care e apt de vicle­șu­guri, de minciună, de înșelătorie și care justifică în chip explicit utilizarea acestora în vederea atingerii unui țel și a biruinței finale. Celălalt text (Hippias Minor), non-anecdo­tic, teoretizează ceea ce Odiseu, în primul text, face. Odiseu este decretat bun (și „mai bun“) în măsura în care în recuzita posibilităților sale intră deopotrivă adevărul și falsul, binele și răul. În Filoctet îl vedem pe Odiseu ope­rând; e „bogat în resurse“, e un as al manipu­lării, e eficace. În Hippias Minor i se face por­tretul, un soi de portret-robot al omului politic modern. Ambele piese reprezintă pierderea vârstei inocenței la nivelul coexis­tenței umane, conștiința faptului că socie­tatea, la o anumită „vârstă“, și-a pierdut virginitatea morală. Odiseu — descris, portretizat și teoretizat ca tip uman în cele două texte — este un personaj de fractură: el pune capăt epocii naive, inocente, a eroilor care se înfruntă „în luptă dreaptă“. Vorbind pe de o parte despre vorba ce poate fi în­toarsă, despre minciună, viclenie și fructul dulce al biruinței care își propune să uite în final mijlocul care a făcut-o cu putință, vorbind, pe de altă parte despre pozitivul și înzestrările celui care este pregătit să facă răul, Filoctet și Hippias Minor spun condensat tot ceea ce Principele lui Machiavelli va spune pe larg mai târziu. Important pentru noi este să știm cât de timpurie este con­știința culturală a faptului că societatea umană — și astfel esența politicului — se reconstruiește la un moment dat printr-un act fondator de pervertire și degradare a limbajului și că răul nu ajunge să se articuleze social decât ca minciună.

Cum a făcut față lumea Europei acestui deinon, acestui lucru teribil și nefamiliar? Ce a devenit acest deinon în comunism? În ce stadiu al confruntării cu teribilul-nefamiliar al minciunii se află astăzi societatea română?

III Principele: Minciuna pusă în slujba „binelui comun“ Absorbția răului în scena­riul binelui

Vedeți, am spus că cele două texte eline ridicau la nivelul conștiinței ceea ce, ca po­litică, devenise o practică istorică. Am spus de asemenea că în secolul V a. Chr. so­cie­tatea elină ieșise din vârsta eroică de tip home­ric și se instalase în non-inocența politicului. Avem destule exemple de figuri versatile în spațiul cetății dintre care cea a lui Alcibiade este pesemne cea mai celebră. Dar va fi exa­gerat să spunem acum, despre cele două texte, ceea ce Pierre Manent spune despre Machiavelli, în speță că odată cu el „gândirea politică devine parte a situației politice“4. Grecii nu se mulțumeau să gene­ralizeze trăitul, să acompanieze pur și simplu teore­tic o experiență, ci gândirea lor bate întotdeauna departe. Ea întâlnește mereu ceea ce va veni sau mai corect ar fi să spunem că viitorul îi întâlnește mereu pe greci, dar nu în măsura în care aceștia antici­pau, pre-ve­deau și profetizau, ci oarecum viitorul se retrage mereu în ei ca omagiu permanent adus sursei și gândirii esențiale.

4. Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, București, 2003, p. 36.

În acest sens ar trebui să spunem că începutul secolului XVI, mai precis anul 1513 când e scris Principele, întâlnește fără să știe gândirea sfârșitului de secol V clasic elen, dându-i o dimensiune programatică și pragmatică pe care ea nu o avea. După ști­ința mea, nimeni nu a pus în contact aceste texte care, desigur, nu au comunicat în mod real și pe care doar noi le surprindem acum în comunicarea lor ideală, încercând să schi­țăm un parcurs al conștiinței fraudei ling­vistice și comportamentale în perimetrul culturii Europei.

Ce se întâmplă cu gândirea politică în Principele lui Machiavelli? Ea se eliberează de două poveri5 și eliberarea de ele o va face să zburde liberă în propria ei esență, jus­tificând — aș spune cu o conștiință bună — esența comportamentului politic ca minciună, fraudă, înșelătorie, violență, manipulare etc.

5. Sugestia e a lui Pierre Manent, op. cit., pp. 34–35.

Care erau cele două poveri de care gândirea politică avea nevoie să se debaraseze ca să devină crudă, eficace, matură și